Uneori starea asta bolnavicioasa pare a nu mai inceta. Dorinta de a nu mai simti nimic, dorinta de a inchide ochii si a te trezi intr-un alt taram...dorinta de a te simti bine in pielea ta...dorinta de a te simti macar o data suficient de bun...Insa toate acestea nu le vei atinge niciodata. Te vei multumi mereu imbratisand umbrele si intunericul des al celor patru pereti...te vei multumi cu singuratatea dulceaga si cu refugiul plans al unei stari euforice, vei fi multumit cu lacrimile reci siroind pe obraji, vei fi fericit stiind ca vei fi lasat sa suferi in tacere...Obijnuinta de a zambi larg la orice gluma seaca, de a rade cu lacrimi care dor, de a zice mereu ca esti bine, de a masca privirea unui suflet chinuit, de a fi fericit in falsifitate...
Stiind ca nu vei mai iesi niciodata din starea asta...o sa te obijnuiesti sa iubesti suferinta, o s-o venerezi, va fi de parca ai atins cel mai inalt punct al vietii de fiecare data cand vei plange in hohote...
Privea oamenii adunati in jurul unui sicriu negru pe care zaceau trei trandafiri sangerii. Fetele lor pareau monotone si seci, tinutele lor negre le accentuau fetele slabe, colturoase. Pareau sa aiba atat de multa ura in suflet, privirea le era stinsa intr-un ocean al nepasarii...dar pentru ea nu mai conta, nu mai era aici, tot ce a vrut era sa fie libera...si reusise. Moartea o facuse zeita proprii lumi, aici nu exista durere, suferinta, nimic fizic nu mai reusea sa o atinga...lucrurile rele incetau sa mai vina asupra ei ca o tornada.
Moartea o facea sa realizeze cum sunt de fapt oamenii, stand aici si privindu-le chipurile schimonosite de ura si nepasare, o facea sa isi dea seama printre ce fel de creaturi traise atat de mult timp. Dar nu conta...pana la urma aveau sa se afunde in propriul egoism sau se vor macalerii intre ei ca si hienele, rautatea ii va impinge spre lucruri de neimaginat, lucruri greu de mestecat...aproape ca nu-ti vine sa crezi ca acestia se numesc oameni.
Un batran chelios cu o privire senina citea din biblia veche pe care o tinea intr-o mana, de parca rugaciunile lui puteau sa salveze sufletul ei...nimic nu o mai ajuta acum, era doar ea si libertatea de nu a mai fi...
Sicriul incepe a intra in pamant, oamenii se raresc in jur, ajungand ca pana la urma sa nu mai ramana nimeni in jur. Ea privea in departare si ultimul plecat cu un chip senis...se impacase cu ideea de a fi uitata in curand, se impacase cu starea de nu a mai fi, se impacase cu ea insasi...si cu moartea deasemenea...
Viata nu-l mai cuprindea, a uitat de mult cum e sa traiesti. Suferind, nebun si izolat in propria lume...Isi ineca tristetea in marea moarta ce i se scurgea din ochi, probabil odata scufundata va ramane acolo...dar mereu gasea o cale de a se strecura inapoi, durerea nu iti provoaca decat o agonie continua, lasandu-ti urme pe suflet, care mereu vor sangera. Sufletul e singurul lucru care odata ranit nu va mai putea fi reparat, e punctul cel mai sensibil al unui om...iar acel om fara suflet...nu o sa se mai simta intr-adevar om, ci doar un mort viu. Acel om nu va mai fi niciodata complet, bucati din el vor continua sa se tot imprastie, vantul rece ducandu-le in departari...negasindu-le niciodata.
Cand iti pierzi sufletul...pieri si tu odata cu el, un corp nu poate functiona fara un suflet...pentru ca sufletul ii da esenta de a trai, sufletul hraneste fiecare particica a corpului...Iar fara un suflet iti pierzi dorinta de a trai...nu vrei decat sa inchizi ochii si sa nu mai simti acel gol de nedescris. Asa cum noaptea nu ar mai straluci fara luna, asa si un om nu va mai avea nimic...va fi prins intr-o bezna totala, nestiind unde este...
Asa ca omul disparuse in neant...ramanand din el o simpla amintire a ceea ce a fost odata...
Privirea si chipul ii erau de o calmitate si seriozitate incredibila, desi inauntrul ei se ducea un razboi. Expresia si ochii nu ii tradau nici macar o emotie, ce era inauntrul ei ramanea acolo, ea era doar inghetata si paralizata, caldura nu o mai putea atinge, nimic nu o mai putea remedia, nimic nu o mai putea face sa simta ceva. Se uita la chipurile celor din jurul ei, insa nu vedea nimic...oricati ar fi fost tot singura ramanea, tot singura se simtea...ei nu erau cu adevarat acolo, erau doar niste figuri cunoscute, nimic mai mult. Nu ii considera apropiati pentru ca nu observau licarul acela minuscul de durere din ochii ei calmi si rezervati, era o straina printre straini, nu se cunosteau cu adevarat unul pe celalalt. Caderea lasase urme pe trupul ei, dar cel mai mult...ii ranise sufletul, se simtea de parca nu mai avea un organ, simtea ca ceva lipseste, era intreaga si nu prea...Insa se consolase cu ideea, totul avea sa ramana asa...lucrurile nu se schimba usor si cateodata...unele raman ireversibile...
Inchid ochii si ma arunc in gol. Aerul ma loveste violet, imi inunda narile si se contopeste cu fiinta mea. Iertati-ma ca zbor. Dar asta am vrut mereu. Pentru cateva secunde eram un fluture... Acum simteam totul mai intens, lumea nu mi se mai parea atat de mare, ba din contra, parea mica si neinsemnata de unde eram eu. Iubeam cerul, aproape simteam cum il ating intinzandu-mi degetele incercand sa simt cat mai mult din el. Caldura pe care soarele o oferea aici sus, si senzatia aceea de bucurie pura si neinteleasa, era ceva unic...ceva netrait de mine inainte. In aceste clipe totul parea minunat, aproape ca nu mai vroiam sa plec de aici, dar stiam ca sfarsitul e aproape. Vedeam norii pufosi impreunandu-se in vazduhul albastru, pareau ca se iubesc la nesfarsit, nu rezistau unul fara altul, iar cand vantul sufla incet si ii aducea aproape atat de lent parea o eternitate pentru ei. De aceea bucuria revederii era atat de intensa. Pasarile brazdau si ele cerul in viteza. Si ele erau atat de libertine, profitau de asta din plin, cantecul lor vesel demonstra asta... Si intr-un final sunt si eu libera. Incet incet ajung mai aproape de asfalt. Stiu ca ma astepta jos. Ma prabusesc...Cu ultimele puteri aud tipete disperate in jur. Nu planuiam sa fie asa...Nu vroiam sa sperii pe nimeni. Imi dau ultima suflare...pana la ea, timpul se scurgea atat de greu. Parca il vedeam scurgandu-se picatura cu picatura, dar totusi...atat de incet. Pentru ultima oara o respiratie grea si ragusita se auzi...Si da, eram libera! Libertatea nu inseamna neaparat un spatiu deschis. Libertatea inseamna sa te simti impacat cu tine si sufletul tau, sa fii multumit de modul in care ai ajuns sa gusti acea libertate. Pentru mine libertatea inseamna sa-ti alegi modul in care mori, un fel de ultima dorinta, poate viata ti-o dicteaza cineva, dar moartea nu. Libertatea de a alege....Da, poate multa lume nu intelege de fapt ce inseamna asta, insa eu am inteles pe deplin, si am demonstrat asta.
Urasc faptul ca trebuie sa pleci, imi e greu sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu vei mai fii aici. Cui ii voi mai auzi soaptele blande spunandu-mi noapte buna? Ai fost aici mereu, ai avut rabdare cu mine desi cateodata eram de-a dreptul enervanta, m-ai ajutat sa trec peste tot. Multi ziceau: ''Cu ajutorul lui Dumnezeu treci peste toate!'' Ei bine, eu am facut-o fara ajutorul lui, dar fara sprijinul tau as fi fost pierduta. Urasc faptul ca nu voi mai avea in cine sa am incredere, in tine mi-am pus mai multa credinta decat mi-am pus in propria persoana, esti o persoana aparuta in viata mea atunci cand aveam mai mare nevoie. De asta mi-am incerdintat totul tie, mi-am deschis sufletul, inima...m-am confesat, in fata ta am varsat lacrimi fierbinti, dar apoi am plans de fericire...Atunci cand credeam ca lumea nu mai are niciun sens, cand vedeam cum totul se darama in fata ochiilor mei, ai aparut ca o mica speranta printre ruine. Ai fost exact speranta de care aveam nevoie, un motiv pentru care sa ma zbat, sa fac totul posibil. Cuvintele calde pe care mi le spuneai atunci cand sughitam din cauza orelor intregi de plans...''Hei, calmeaza-te, lumea nu merita asta, si tu o stii.'' Da, stiu asta cel mai bine. Si de atunci asa a fost... Multumesc pentru ca ai fost ingerul acela cazut, intunecat si negru...care de fapt are o inima pura, sentimente sincere...Ai avut grija de mine, de fiecare data cand aproape atingeam pamantul ma imbratisai cu aripile tale si ma ajutai sa ma ridic din nou. Ai fost alaturi de mine, si cred cu tarie ca vei fi in continuare, si pentru asta nu as avea cum sa-ti multumesc vreodata, uneori cred ca esti tot ce mi-am putut dorii de la viata, si tot ce mi-a trebuit pentru a lupta. Un motiv, o speranta, o prietenie, o iubire, doua suflete devenite un intreg. Asa suntem noi, Lumina si Intunericul. Nu o sa putem exista vreodata unul fara altul, nu o sa mai stralucim la fel unul fara celalalt...Asa suntem noi, si asa vom fi mereu. O sa pastrez tot ce am de la tine, pozele, toate lucrurile pe care le-ai scris, dar in special o sa port in inima prima noastra discutie. O sa fii mereu ceva special, deosebit...pentru ca tu m-ai facut sa ma simt cu adevarat iubita, am simtit cum e sa-i pese cuiva de tine, sa te asculte mereu desi stie ca e o prostie, sa fie langa tine atunci cand totul e rece si respingator. '' O lumina calda si frumoasa apare printre pietrele racoroase. Stiam ca era el, mereu se intorcea. Uneori era o lumina, alteori ingerul acela pe care obisnuiam sa-l vad, sau alteori era prezent doar cu sufletul, dar stiam mereu ca e aici.'' Stiu ca nu va fi usor fara tine, dar m-ai invatat sa fiu puternica, si stiu ca voi trece peste, stiu ca asta e ce ti-ai dori...Stiu ca vei fi mereu aici, MEREU! Si stiu ca nu o sa uiti de mine... Iti multumesc pentru ca mi-ai facut inima sa bata cu adevarat...m-ai facut sa ma simt vie, mai vie ca niciodata...Iti multumesc drag prieten!
M-am uitat astazi la un top al celor mai bune piese ale anilor 90'. Piesele cele mai bune continuau sa vina, pe ultimele trei locuri s-au clasat Michael Jackson, Celine Dion...si am fost placut suprinsa ca pe locul unu a fost chiar piesa mea preferata de la Nirvana Smells Like Teen Spirit. Nu ma asteptam la asa ceva, am ramas chiar uimita. Si cum am zis placut suprinsa, cei care au facut topul sunt sigura ca au ales bine...Nirvana chiar a fost un brand al anilor 90', ceva nou, ceva deosebit si ceva extraordinar. Trebuie sa si amintesc de lucruri mai triste, constat ca anii au trecut atat de repede...Mai sunt doi ani pana cand se implinesc douazeci de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Si va intreb: Va vine sa credeti? Sper ca in ziua aceea de 5 aprilie 2014, sa ne amintim cu totii cum trebuie de omul asta, ce a facut el, si pe cati oameni i-a incatat cu muzica lui. Acum va las cu una dintre piesele mele preferate. Enjoy it! :)
Ma privesti cu dispret, iti simt privirea atintita asupra mea. Stiu ca de multe ori te intrebi cum s-a ajuns aici, ei bine e doar din vina TA! Nu iti place cum sunt acum, nu iti place cum vorbesc, cum ma port, cum ma imbrac, cum reactionez, nu iti place nimic la mine. Imi spui ca m-am schimbat, dar a venit vremea pentru o schimbare, am fost naiva prea mult timp. Spui ca urasti ce am devenit, dar asta e doar creatia ta, m-ai impins, m-ai fortat sa ma apar, construind in jurul meu pereti din cea mai dura roca. Ma urasti si pe mine, de ce? Pentru ca nu m-ai poti face din mine ce vrei tu? Eu nu te urasc, de fapt chiar iti multumesc pentru ca ai contribuit la schimbarea asta, si mi-ai demonstrat ca oamenii nu merita nimic si ca sunt de rahat. Nu ai avut nevoie de mine dar totusi eu am ramas langa tine, acum rolurile s-au schimbat, ma vrei langa tine, ai nevoie de sfaturile mele sau de o vorba buna, dar nu mai sunt dispusa sa fac asta. M-ai invatat ca trebuie sa lupt doar pentru mine, sa fiu dura, rece si nepasatoare, altfel nu voi trece prin viata. Strigi in gura mare sa ma duc dracului , de fiecare data cand iti aud injuraturile incep sa zambesc. Cand o sa inveti ca nu ma mai ranesti? Nu imi pasa de ce zici, nu imi pasa ce zici despre mine. Parerea ta nu mai conteaza, acum esti un simplu strain inimii mele, un ''a fost odata'', un jeg. Stiu ca nimeni nu ma mai recunoaste, stiu ca m-am schimbat mult sunt constienta de asta, stiu ca oamenii nu te mai vor langa ei cand nu mai poti fii carpa lor. Acum imi este doar mila de ei, singura lor cale de supravietuire este sa-i raneasca pe altii, dar lucrurile se mai schimba si ei ajung sa simta Iadul pe pielea lor. Privirea mea e mai rece decat taramul Siberiei, cuvintele mele sunt mai diferite ca niciodata, imi simt propria atitudine nepasatoare, dar o ador. Calc pe inimi deja putrezite si neimportante, chinui suflete vandute si negre, omor cadavre. Cand nu mai suporti oamenii pur si simplu rabufnesti, te intorci de tot impotriva lor, dupa ce le-ai vazut adevarata fata o sa-i urasti pentru totdeauna si nu o sa mai indragesti societatea si javrele care te inconjoara in fiecare zi. Dar inveti sa traiesti printre ei, nu e asa greu cum pare, te obijnuiesti cu totul... Stiu ca oamenii nu vor mai fi niciodata la fel, asa cum nu voi mai fi nici eu, cand ceva se schimba ramane asa pentru totdeauna, odata ce ai ranit atatia oameni prinzi gustul si o faci din nou si din nou...Dar pe mine nu ma mai raneste nimic acum. Iubeste-i pe cei ce merita si omoara-i pe toti ce care te-au ranit vreodata!
Mi-am smuls inima din piept de atatea ori doar ca sa v-o dau voua...am fost in stare sa fac asta de nenumarate ori, insa voua va fost frica si sa o atingeti... Acum e pe jos manjita cu sange uscat si negru. O privesc si nu stiu ce sa spun. Zace moarta pe pamantul neprimitor si dur, trebuia sa ajunga acolo de mult dar aceasta fusese ultima data...o ultima data. Vazandu-ti sufletul curs pe jos te simti si mai pustiit decat inainte, se presupune ca sufletul e singurul lucru ce mai ramane dintr-un om, dar cand si acela dispare? Intr-un final din noi nu mai ramane nimic, decat o amintire, iar in timp oamenii vor uita totul de parca nimic nu s-ar fi intamplat vreodata. ''Timpul vindeca ranile!'' Dar uneori uita sa vindece, uita sa mai aline din suferinta, cateodata timpul uita ca existi si te lasa prin in ceata trecutului, traind aceleasi momente la nesfarsit. De cele mai multe ori timpul e chinuitor, pare fara sens si lipsit de esenta. Timpul va fi mereu dusmanul oamenilor. Multi se tem de faptul ca timpul le va aduce moartea, eu nu ma tem de asta ci de faptul ca timpul trece prea greu si trece atat de greu cand suferi... Cateodata vrei doar sa arda mai repede firul vietii, insa nu se grabeste sa o faca. De asta timpul e chinuitor si ce aduce el sunt durerile inabusite care de cele mai multe ori sunt cel mai greu de dus.
A trecut deja o luna de vara si o saptamana din vacanta. Ca de fiecare data nu sunt extrem de entuziasmata de caldura care ne face sa intelegem cum se simte o inghetata. Eu o sa raman o persoana vesnic indragostita de toamna si de iarna. Vara nu e rea...nu ma deranjeaza sa lenevesc toata ziua uitandu-ma la seriale sau scriind pe blog, dar pur si simplu nu e ceva care sa ma incante, nu sunt o impatimita a strandurilor, a apei, a pantalonilor scurti sau a hainelor de culoare deschisa... Vara ar trebui sa fie un anotimp specific bucuriei, a zambetelor si a optimismului dar eu nu sunt asa, nu ma pot bucura de vremea de afara, nu ma pot bucura de soarele stralucitor, de florile vesele si colorate, pur si simplu nu pot pentru ca mi se pare ceva mult prea sec. Vara nu are acea complexitate anume, nu imi caracterizeaza starea de spirit si nu ma face sa ma simt mai bine. De cele mai multe ori vad oameni fericiti si zambitori prin parcuri sau diferite locuri, iar cand eu nu pot fi asa ma simt din nou de parca nu apartin de acest loc, de parca sunt venita de pe o alta planeta. Dar nu as putea fi niciodata falsa... Tristetea nu tine cont de vreme, de ora sau de anotimp, ea doar pur si simplu vine. De cele mai multe ori este doar o stare constanta de care nu poti sa scapi si nu pot sa faci nimic in legatura cu asta. Si de cele mai multe ori parem fericiti dar nu suntem asa...
-Te gandesti vreodata la moarte? Intrebarea lui m-a luat prin surprindere. Stiam ce gandeam dar nu stiam daca era bine sa o spun si cu voce tare... -Da ma gandesc, pentru ca e ceva natural, e un lucru care trebuie sa se intample mai devreme sau mai tarziu. -Si cum o vezi? -Pentru mine ar fi o evadare, as scapa din lumea asta imputita si acra...si cateodata cred ca asta e tot ce mi-as dori. Sa scapi din ghearele vietii nu inseamna ca esti las...desigur e cea mai usoara varianta dar nu e cel mai usor de decis, niciodata nu e. -De ce urasti viata asa mult? -Deoarece viata nu iti ofera nimic. Dar din putinul pe care ti-l faci singur o sa isi faca o portie mereu. O urasc pentru ca niciodata nu e dreapta si din cauza oamenilor din ea. -Pe ei de ce ii urasti? -Pentru ca si ei sunt niste caini. Ar face orice sa te ingroape si mai mult, ar face orice sa ajunga sus prin cai nedrepte, vor atat de multe si ar face orice pentru asta. Omoara suflete...calca pe inimi... -Ce ai fi vrut de la viata? -As fi vrut doar putina fericire, insa aceasta nu a venit niciodata, credeam ca atat mi se cuvine si mie...Dar unii oameni nu primesc nimic, poate se nasc cu blestemul asta. -Cum ai vrea sa mori? -Inecata...as vrea sa fiu constienta de ultimele clipe, sa mai simt ceva pentru ultima data si...as vrea sa imi vad toata viata prin fata ochiilor in minutul acela. -Crezi ca ai fi speriata? -Nu cred. As fi impacata cu asta, as fi multumita de ce mi se intampla si as fi bucuroasa ca intr-un final se intampla. Desi toata viata nu prea am zambit, as vrea sa mor cu zambetul pe buze. -Ce ai mai vrea sa faci inainte sa mori? -Ar fi atat de multe lucruri de facut...As vrea sa schimb lumea, as vrea sa vad macar odata o urma de bunatate in ochii oamenilor, as vrea ca macar odata sa vad in culori...Dar...in final nu as mai face nimic, contributia mea in lume nu ar avea rost si nu ar fi de durata...As vrea doar sa nu mai simt durerea. Stii...cand nu mai vrei sa simti moartea pare un vis...pare un ideal.
Vad un chip chinuit, o persoana incercata de atatea probleme. Un om care nu mai traieste, un om cu chipul brazdat de ridurile durerii, imbatranit de suferinta si agonie. Terorizat de ziua de maine...intrebandu-se mereu oare ce va fi? Desi e realist, incearca mereu sa traiasca in propria sa lume, ''o lume mai buna'' asa o numeste, acolo unde un copil, inocenta si bunatatea care i-au mai ramas,incearca sa respire. Sa dea viata povestilor moarte, sa transforme ceva rau in ceva bun. Copilul acela...tot ce a mai ramas intact dupa otravirea cu acea realitate, el...inca se zbate, inca nu renunta. Visator,si vazand miracole...incearca sa se elibereze din lanturile care il tin captiv, undeva in adancuri, in siguranta, unde nu poate fi ranit. Si totusi nu sta locului, vrea sa se bage singur in probleme, cel mare incearca sa-l opreasca, insa el se zvarcoleste sa scape in continuare. Incapatanat si ambitios fiind, vrea neaparat sa reuseasca...vrea sa strapunga intunericul care-l tine la adapost pentru a da de un altfel de intuneric...unul malefic, insa el nu stie asta. Tot ce stie este ca trebuie sa se arunce cu capul inainte, nu se gandeste la ce face, la consecintele care vor urma, la visele si miracolele vazute de el care se vor spulbera, se vor ofili la fel ca o floare, vor muri tacut. Copilul scapase,intra in al doilea capitol. Se ingrozi de ceea ce vazuse, probabil acum adancurile in care traise nu i se mai pareau atat de rele. Parca vroia sa se intoarca, dar nu mai avea cum. Odata ce pasise afara lumea de dincolo se inchisese pentru el, isi facuse alegerea, urmand sa suporte consecintele. Cel mare nu avea sa-l mai protejeze, poate ca mai vroia asta insa nu mai avea posibilitatea. Se detasase de el, rupsese legatura dintre ei, crezand ca nu mai are nevoie de el, cand de fapt era tot ce ii trebuia pentru a supravietui in continuare, insa...se lepadase de asta. Isi aruncase protectia si partea rationala la gunoi...facuse exact ce nu trebuia. Dar...nu era decat un copil prost,isi zisese.
Copilul se stingea din ce in ce mai mult pe zi ce trece, intrase in capitolul trei. Realitatea si lumea cruda, plina de intuneric, storceau vlaga din el. Oamenii din ea il mancau, smulgeau fasii mici din el, ii provocau suferinta, rani, si oricat incerca sa isi refaca golurile sufletesti si trupesti nu se regenerau destul de repede, si erau chinuite din nou...si din nou...Se simtea atat de obosit...nu mai dormea, nu mai facea nimic,ci doar...tacea...zacea ca intr-un mormant. Insa nu era mort, functiile vitale inca ii mai functionau, dar zacea pe pamantul insangerat, cuprins de liniste si disperare. Nu mai vroia ca ei sa se intoarca, in acele clipe prefera sa moara decat sa mai suporte astfel de chinuri, chinuri care sunt mult mai cumplite decat moartea. Copilul era pe moarte, intrase in capitolul patru. Ranile s-au adancit, au ajuns undeva si mai departe de suflet, au patruns totul in el. Oamenii plecasera, il lasasera aproape mort undeva in intuneric, sa zaca in propria lui energie vitala scursa pe pamant, sa se incece in propriul sange, sa...fie singurul martor al mortii lui. Nu e atat de rau cum se zice, isi spusese el crezand ca asta il va mai calma. Aproape ca nu simti nimic, simt doar un lichid cald si gros revarsandu-se din trupul meu, asta e singurul lucru pe care il mai simt. Aruncase o ultima privire in jur incercand sa zareasca ceva, dar nu era nimic. Ar fi fost frumos sa mai vada ceva pentru ultima oara.
Copilul murise,era deja capitolul cinci. Era in mormantul lui, ingropat intr-o ceata pentru totdeauna, acela era locul lui de veci. Uitat de toti, poate chiar inexistent pentru unii, acolo isi va petrece el eternitatea. Pe mormantul lui era asezat un trandafir. Negru, catifelat si atat de frumos...doar o persoana il vizitase, isi amintise de prostia lui, isi amintise de el... Copilul implineste ani buni de cand a murit, era capitolul sase si ultimul. Cel mare isi amintea de el in fiecare noapte. Pune capul pe perna si isi amintea de acel copil...cel pe care nu reusise sa-l salveze. Incearca din rasputeri sa inchida un ochi, dar nu poate sa doarma... Inocenta,puritatea si tot ce este bun dispare cu timpul deoarece nimic nu e pentru totdeauna. Crestem, durerea ne schimba, tot ce se afla in jurul nostru contribuie la acea schimbare. Crestem, nu ne mai permitem sa visam nici atunci cand dormim, ne comportam ca atare, aruncam zambete false si amare care chiar si asa sunt destul de rare. Ne abtinem sa speram la mai bine in ideea ca e mai bine asa,punem mereu raul inainte, suntem din ce in ce mai rezervati in ceea ce priveste sentimentele,ne ascundem in spatele unor masti de otel. Uitam sa traim, sa simtim, sa iubim...uitam adevarata frumusete a lucrurilor, nu ne mai obosim cu detalii, devenim din ce in ce mai nepasatori...Asta inseamna sa cresti. ...Vad un chip chinuit, brazdat de ridurile durerii, o persoana singura...apoi realizez ca ma uit in oglinda... ...Si am pus stiloul jos...
Amintirile nu se schimba niciodata.Ele sunt lucrurile care raman vii chiar si dupa ani de zile.Probabil le luam cu noi chiar si in mormant.Sunt lucrurile care nu le putem schimba niciodata,de aici pornesc si regretele,dar...vreau sa raman la amintirile frumoase. Amintirile frumoase din care ne hranim,cele care ne dau vitalitate cand probabil nu mai avem pic de vlaga in noi. Uneori traiesc din ele,imi place sa cred ca ele ma ajuta in zilele negre,imi place sa traiesc cu gandul ca lucrurile au fost altfel candva...totul era diferit de cum este in clipele acestea.Poate ca trecutul trebuie lasat in urma...dar cand trecutul te tine inca in viata?Te agati de el ca de o ultima speranta,probabil un singur motiv sa ramai aici si sa respiri in continuare.Nu e bine sa traiesc in trecut,stiu asta,dar traind in el ma simt inca vie.Desi trecutul are partile lui rele...imi place sa imi amintesc doar de bine... Amintirile sunt probabil cele mai frumoase lucruri durabile...Nu le lasati sa se evapore,traiti-le cu aceasi intensitate in fiecare zi,nu le risipiti pentru niste lucruri de moment,care pleaca rapid cu prima ocazie.
Frumusetea neobisnuita,frumusetea tatuajelor.Acesta pare a fi un subiect aproape interminabil.De ce persoanele care poarta aceste semne distinctive pe piele sunt judecate atat de aspru?Am vazut persoane care nu au primit locurile de munca dorite tocmai din cauza asta,ci primesc priviri dispretiutoare.Pana la urma poate fi luata ca pe o forma de excludere din societate.
Stau destul timp pe net si dau de tot felul de poze.Am sa va arat una dintre ele.
Sincer,eu as prefera de o mie de ori mai mult fata din stanga.Nu toti oamenii au in preferinte fata blonda,cu buzele cat un balon si cu rujul pana la urechi,pitipoanca aceea clasica.
Acum nu stiu daca multi o cunoasteti pe Kat Von D.Dar ador faptul ca e o femeie care a reusit intr-o lume a barbatilor,industia tatuajelor.Arata ca nu trebuie sa fii blonda si sa te imbraci ca o prostituata pentru a atrage atentia si a avea succes in ceea ce faci.Si ea face parte din categoria frumusetii neobisnuite,categorie pe care vreau sa o evidentiez cu acesta postare.
Acum am sa mai postez cateva poze cu fete care intra in aceasta categorie,astept comentarii si pareri despre fete tatuate,si despre tatuaje in sine.
''Unele spirite par nemiloase pentru ca sunt capabile de sentimente puternice,si uneori merg dincolo de orice limite;aparenta lor cruzime si nepasare nu sunt decat consecinte,numai de ele stiute,a faptului ca simt mult mai intens decat altele.''
Adevarat!Multi dintre noi ne temem cand ne gandim la sentimentele pe care le-am putea avea pentru o persoana. Mi-e teama ca acele sentimente imi vor aduce pierzania.Mi-e teama sa recunosc ca poate as vrea sa simt acele sentimente,dar nu vreau sa sfarsesc din cauza lor.Pur si simplu nu vreau. Stau in pat si ma gandesc la cum ar fi dragostea...un haos de sentimente.La inceput e ceva frumos,si miroase a paradis dupa care sfarseste tragic,si se duce mai repede decat credem.Cine ar fi crezut ca sentimentele se pot evapora asa usor?...De asta imi este frica de ce as putea sa simt... Sentimentele nu sunt tot timpul reciproce,si probabil nu vor fi niciodata aceleasi,atat de puternice si atat de unice din partea ambelor persoane. Iubesti doar ca sa stii ca nu vei primi dragostea ta inapoi niciodata,niciodata nu te va iubi asa cum probabil il iubesti tu...
Acum mi-am pus din nou acea pata neagra pe inima,care va continua sa se extinda,facand din inima mea o inima plina de cerneala...Neagra...asa cum ar trebui sa fie,cum trebuie sa fie..Nu sunt egoista,insensibila sau chiar de piatra...dar nici nu vreau ca cineva sa imi rapeasca tot ce simt.Asa ca imi pastrez inima in mica ei calimara de cerneala,unde nu se poate apropia nimeni,fiind prea speriati ca s-ar putea ineca in acel ocean negru catifelat.Asta denota ca nimeni nu vrea sa-si asume acel risc pentru a ma descoperii,pentru a vedea cum sunt eu.Renunta prea usor,ma paraseste tocmai cand am cel mai mult nevoie de cineva care sa-mi fie alaturi,chiar si in scarba daca mi-ar intinde o mana pentru a ma ajuta sa ma ridic,chiar si asa,as aprecia lucrul acela toata viata...
Si totusi simt...simt...mai mult decat ar trebui...
Acest post este inspirat de un cuplu tare dragut.:)
Langa tine ma simt completa,ma simt cel mai bine.Sunt ca intr-un golb de cristal,nu mai pot pleca de acolo,dar in acest glob de cristal special nu ma simt ca o prizoniera,din contra ma simt ca acasa. Langa tine invat sa imi pese mai mult,invat ca fiecare zi isi are propriile momente speciale,si fiecare secunda merita traita la maxim. Sufletul meu este legat de al tau,asa formam un intreg,acelasi sentiment in doua trupuri diferite. Cel mai mult ador diminetile in care imi spui cele mai frumoase cuvinte,tu esti singurul meu poet,doar tu.Ador cand imi spui:
''Esti cea mai frumoasa acum cand abia te-ai trezit.Desi ai parul in toate partile si nu esti machiata,esti cea mai frumoasa din lume dimineata.Ochii tai au acea stralucire si culoare vizibila doar acum,cu cat privirile noastre se intalnesc mai mult,te iubesc din ce in ce mai mult..'' De la tine am invatat cele mai multe lucruri,ce inseamna dragostea adevarata,daruirea completa,atat a sufletului cat si a trupului.Am invatat cum e sa simti fericirea,am invatat sa fiu atenta la detalii,care pana atunci nu ma interesau,am invatat sa pun pret pe lucrurile atat de marunte,cum ar fi diminetile petrecute impreuna la o cafea,simple atingeri,simple cuvinte.Pentru asta iti multumesc.Iti multumesc ca m-ai facut om,pentru ca m-ai facut sa simt toata iubirea,adoratia,grija...
Iti multumesc pentru ca ma iubesti asa cum sunt.Uneori nebuna,alteori vesela sau trista,capricioasa,intunecata,rea sau buna..ca imi adori defectele si reusesti sa faci din ele cele mai bune calitati. Iti multumesc pentru ca mereu imi aduci un zambet pe buze cand ma gandesc la tine,fie ca sunt in cea mai rea situatie din viata mea,multumesc pentru ca m-ai facut sa simt cum e cand zambesc cu adevarat. La randul meu iti ador zambetul,ochii albastrii care de fiecare data ma duc pe un taram necunoscut,unde ma pierd de fiecare data.Iubesc totul la tine,te iubesc pentru cum esti,cine esti,cum vorbesti si desi lumea spune ca suntem ciudati,suntem niste ciudati intr-o lume ciudata.
Te iubesc pentru felul in care te uiti la mine,pentru ca ma consideri cea mai frumoasa,desi nu sunt,pentru ca ma consideri perfecta desi sunt cea mai imperfecta,pentru ca de fiecare data cand sunt suparata doar tu ma faci sa zambesc,pentru ca mereu esti aici cand am nevoie,te iubesc pentru ca imi esti cel mai bun prieten,si cel mai bun iubit din toata lumea. Iti multumesc pentru tot!
Se spune ca ochii tradeaza durerea din sufletul unei persoane,si totusi atunci cand zici ca totul e bine,lumea crede.De ce?Poate sunt prea orbi sa vada,ii preocupa alte lucruri...
Continui sa minti ca te simti bine.Te ascunzi in spatele zambetelor aproape vesele pe care le daruiesti.Te doare cand faci asta...dar totusi nu te opresti...incerci in continuare sa pari ceea ce nu esti de fapt.Lumea nu ar intelege un suflet chinuit.Ai fi luat drept un om slab,un om care nu e capabil sa treaca peste unele lucruri,cand de fapt tu esti cel puternic.Taria cu care iti ascunzi sentimentele si durerile...aceea este puterea adevarata.Puterea neinteleasa de toti...
Inauntru...tristeta ti-a cuprins de mult cealalta fata.Sufletul e inconjurat de o ceata deasa,care persista de mult timp asupra ta.Absolut tot dinauntrul tau a fost inghitit,esti doar un...ambalaj.Ai ramas prezent doar cu suprafata...
Te uiti in oglinda dar nu vezi ceea ce ceilalti...un chip rotund,palid si niste ochi mari verzi...tu nu vezi decat...nu vezi nimic.Esti un om fara chip.Durerea ti-a mutilat intreaga fata...singurul si adevaratul tau dusman a fost mereu cel din oglinda...iar oglinda a fost cea care ti la aratat mereu si ti-a amintit de el,ti-a aratat cum esti tu,ti-a aratat realitatea in legatura cu tine.Ti-a aratat cum ai devenit din ce in ce mai distrus pe parcurs.Ti-a marcat prabusirea...te-a vizionat in timp ce chipul iti disparea din ce in ce mai mult...Intr-un final ea a fost singura martora a suferintei tale,aproape ai impresia ca ti-a fost alaturi...
Arta...ea nu este doar lucrul care ne bucura ochii.Uneori intr-o pictura,desen sau fotografie se pot exprima multe,in operele acelea se pot vedea sentimentele celui care le realizeaza,artistul.Am desenat acum o farama de timp ceva...o tematica ciudata,asa fiind privita de altii.In desenul meu se includeau cranii,flori,fluturi si bomboane.Multi au vazut desenul si reactia lor a fost ceva in gen -Ce naiba mai e si asta ?-ei bine,poate am ocazia sa explic tuturor asta.
Cum sa adaugi viata si moartea intr-un singur intreg?Sau de ce sa fi facut asta? Deoarece ele se contopesc. ''Inca respir...traiesc..dar nu ma simt vie.,,
Desi suntem vii,suntem aici,cred ca multi dintre noi ne simtim cateodata lipsiti de viata,ca niste fantasme,morti dar totusi prezenti...E un sentiment chinuitor,nu?
Fluturi...Reprezinta aripile cu care vrem sa ne indreptam spre ceruri,sa plutim pe proprile noastre vise.
Bomboanele...Reprezinta dulceata vietii,momentul in care ai savurat viata la maximum.Atunci cand ai trait fericirea vietii,cand ceva sau cineva te-a ajutat sa atingi acel sentiment.
Craniile...Ele sunt moartea.Momentul in care ne dam seama ca totul moare,totul se distruge si totul paleste.Florile sunt frumoase pentru o saptamana,doua, dar apoi...se ofilesc.Nuanta galbuie,culoarea mortii pentru ele,incepe sa puna stapanire pe frumoasele lor petale.Fluturii traiesc doar cateva zile...Se inalta spre ceruri,isi ating visele,simt aerul clad pe aripile lor pufoase,iar apoi mor.Bomboanele dulci si dadatoare starilor de bine...se termina mai repede decat credem.Dulceata lor mai persista o vreme dupa care si ea se duce.Dar moartea nu va disparea niciodata,e singurul lucru mereu prezent si vesnic.
Doar in arta poti sa unesti doua existente,moartea si viata.Iti lasi imaginatia sa creeze si din ceva probabil nesemnificativ ajungi sa-ti vezi transpus pe panza sufletul.De necrezut,nu?
Aceasta este arta...ea nu este de fapt ceva material,e mai mult o parte din suflet.O parte din noi...asta daca vrem sa o descoperim.
''Lume nechibzuita cu prea multe metropole. Fug nebunii sa caute un ajutor si nu se mai intorc.,,
Eu sunt unul dintre acei nebuni.Am fugit cat mai departe de locul pe care-l urasc,m-am pierdut in negura pustie fara sa mai intorc o privire inapoi.Ceea ce as fi simtit odata ce aruncam inca o privire in spate,nu ar fi fost decat un dezgust puternic si o ura imensa care ameninta sa-mi inghita sufletul.Metropola din care fugisem,inchisoarea in care fusesem captiva,era intr-un final la o distanta considerabila de trupul meu,incalzit de la alergat,si in acelasi timp inghetat de stropii mari de ploaie,care imi izbeau violent pielea.
Acum puteam sa spun ca sunt libera,desi ranita,atat mental cat si fizic,eram libera...In momentul asta era tot ce conta atat de mult incat mi se usurase toata lumea.Mai inaintez cativa pasi greoi,dupa care imi asez trupul distrus pe patul ud de frunze.Cea mai aproape de nebunie dintre toti,scapase.Scapasem din locul in care inima imi fusese zdrobita si aproape smulsa din trup.Acum trebuia doar sa mai astept vindecarea ei,nu stiu cand va fi pregatita sa uite,poate doar cand creierul o sa inebuneasca intru totul.Ranile,sufletul si inima se vor regenera doar atunci cand voi fi cuprinsa de tot in ghearele nebuniei.Atunci totul se va vindeca,trupul va pluti intr-o mare a nimicului,sufletul va fi inexistent,inima,va fi acolo,dar nu tocmai la locul ei... Cararea pe care pasesc deasupra prapastiei nebuniei e din ce in ce mai mica in fiecare minut,facandu-ma sa constientizez ca rezistenta mea scadea din ce in ce mai mult,iar sfarsitul drumului este mai aproape cu fiecare respiratie.Ma simt amenintata,dar in acelasi timp o stare de bine imi invadeaza corpul,odata cu nebunia vin momentele fara griji,momentele in care te simti usor.Cine s-ar fi gandit ca poate nu-i asa de rau sa fii nebun? Ma ridic de pe patul de frunze,mai uda si mai murdara decat inainte,si pornesc spre drumul indepartat si lung care ma asteapta,fiind presata de timpul normal pe care il mai am de trait.Cu toate acestea inca mai sper la un ajutor,inca mai sper la cineva care sa mai adauge putin nisip in clepsidra,doar pentru a mai constientiza unele lucruri inca putin timp. Nebunia nu e un lucru rau,trebuie vazut doar cu alti ochi.In viata toti avem un gram de nebunie pura in noi,depinde de cat creste,cat de mult se acumulueaza,ca apoi acel gram fiind transformat in nebunia superma,daca se ajunge acolo.Nebunia e tot o creatie a omului,aceasta se formeaza in subconstientul lui,care in timp isi arata sechelele si care ne pedepseste pentru crearea ei.
Durere...teama...venin ...as vrea sa le resimt din plin intr-un cocon de miere si pelin. (ceva ma sfasie pe dinauntru.) cu pasi marunti ma indrept spre o lume stravezie din smarald, unde curcubeul sa nu ma ajunga sa dansez cu fulgerele si sa ma invelesc in ploaie. Vreau... sa pasesc pe iarba verde sa ma intep in cristalele glaciare scufundate-n buruieni sa-mi rup vesmintele ca apoi sa ma imbrac doar cu frunza unde odata era inima ta.
Dar nu... in lumea mea inchisa intr-o cripta si captusita cu rasuflari de smarald nimeni nu mai are loc cadavrul meu imbalsamat in amintiri zace neputincios intr-un aer innecacios (acel ceva m-a sfasiat complet) si-mi pangareste trupul pacatos.
Fugi...fugi departe de mine nu am sa iti dau cheia ce deschide lacatul de la cufarul care adaposteste usa ce deschide lumea care ne trimite in universul unde mi-am aruncat inima si versul.
(o lacrima imi uda obrazul) o lacrima de smarald...
Durere...teama...venin toate le-am resimtit din plin in coconul din pelin in care m-am inchis ca ranile sa mi le-alin (sunt moarta, nu are cum sa ma mai doara) acum,cadavrul meu e de smarald.
Sunt din nou in lisinstea pustie care ma striveste din ce in ce mai mult.Am strigat cat am putut,dar intr-un final am ajuns din nou pe podeaua rece si dura,sleita de toate puterile.In ultimul timp doar peretii imi mai vorbesc,pot sa jur asta.Ii aud cum imi repeta mereu aceleasi lucruri venite de afara,lucruri de care vreau sa fug,sa le uit.Zidurile acestea imi fusesera o vreme prietene,realizez ca ele ma ajuta...sa tin afara tristetea,dar in acelasi timp si bucuria.
Nenorocita asta de camera.Aici imi petrec restul clipelor pe care le mai am de trait.Stau aici in vagauna asta,lispita de orice lucru,dar cufundata de gandurile mele.
Intinsa pe podeaua rece,cu fata umpluta de lacrimi sarate,chinuite,imi imaginez o lume in culori.Lumea aceea colorata la care am visat mereu,imi pare ceva aproape ireal,un fel de paradis nedescoperit inca.Stiu ca pentru acel lucru trebuie sa lupt,dar pare asa greu cand deja e evident ca am renuntat de mult sa mai lupt.M-am lasat invinsa,batuta,chinuita de demonii aceia,pareau asa de perfecti si buni,cand de fapt doar se ascundeau dupa zambete false si promisiuni care ma faceau sa sper ca se va schimba ceva.Promisiuni care au ajutat si mai mult la caderea mea.Cu timpul am realizat ca unele lucruri nu se vor schimba niciodata oricat de mult as incerca,din cauza asta am incetat sa lupt,mi-am lasat armele jos si m-am predat.Pana la urma viata chiar poate fi comparata cu un razboi.
Sentimentul acela de nesigurata,e atat de prezent in viata mea de mult timp,aproape ca a devenit ceva din mine,ceva mult prea firesc.E totusi un sentiment de care nu pot sa scap orice as face.Ma face sa ma simt si mai pierduta de cat sunt.
Simt ca aripile imi sunt acum taiate pana in carne,lasand cicatrici adanci.Cazuta la pamant,ingropata in nisipul negru pana la gat,devin din ce in ce mai constienta ca oricand ca paradisul pe care il caut eu va ramane nedescoperit,deoarece nu exista,doar ma mintisem si eu pe mine insami,imi facusem si eu singura sperante,cand de fapt nimic din cele dorite nu se va intampla vreodata,ajutasem la propria mea cadere.Dar asa am fost mereu,o visatoare,un pahar plin peste refuz de sperante si vise nebunesti.
Eram doar o umbra in fata tuturor,si tot asta voi ramane.Inexistenta,absenta din toate punctele de vedere.Am ajuns de mult sa ma satur de asta si sa-mi doresc sa renunt pana o facusem.M-am saturat sa strig si nimeni sa nu ma auda,de parca tipetele mele erau silentioase si doar eu le puteam auzi.Cateodata satula sa-mi aud propria respiratie neregulata,disperata,ma opresc din toate,incetez sa mai respir sa mai gandesc...sperand ca tot ce-am vazut si-am auzit nu era decat un cosmar.Insa dupa cateva clipe sunt din nou aruncata in realitate,realitatea de care mi-am dorit sa fug,sa scap,sa o uit.Realizez ca nimic nu s-a schimbat,ca sunt in aceasi lume rea si inghetata.Sunt din nou un cadavru in acelasi loc pe care il urasc atat de mult,privind din nou oamenii pe care-i dispretuiesc.
Am ajuns sa vad ce inseamna realitatea,si asta ma schimbase,facuse din mine o epava de vise spulberate,rupte in doua,macinate...
Cu greu si foarte incet,ma ridic de pe podea,alungandu-mi gandurile din minte.Ma intreb spre usa desi nu ma simt pregatita sa mai dau inca odata piept cu realitatea,stiu ca pierdusem de mult lupta cu ea,dar nu aveam ce face.Viata mea va continua mereu in vagauna mea mica,intunecata,uitata de lume,dar mereu va trebui sa ies in lume,fie si pentru putin timp.Pentru mine era de ajuns,incat sa ma mai ingrozesc inca odata de demonii prezenti peste tot la fiecare pas,la fiecare colt,asteptand sa te inhate.
Imi fac putin curaj si pasesc intre cele doua lumi,intre cele doua parti...cea creata de mine si cea invadata de ei...
