M-am mutat.

  Am hotarat intr-un fel sa renunt la acest blog...deocamdata, am inceput insa altul iar link-ul il voi lasa mai jos. Nu stiu exact de ce am hoatrat sa renunt la el, inca incerc sa gasesc un motiv, poate doar vreau sa ma reinventez...si nu stiu poate in viitor ne auzim cu o alta postare pe  Listen To The Rain.

Link-ul noului blog ( sper sa ma urmaiti si aici macaar cativa dintre voi )

http://revamp666.blogspot.ro/

Fake...!

Uneori starea asta bolnavicioasa pare a nu mai inceta. Dorinta de a nu mai simti nimic, dorinta de a inchide ochii si a te trezi intr-un alt taram...dorinta de a te simti bine in pielea ta...dorinta de a te simti macar o data suficient de bun...Insa toate acestea nu le vei atinge niciodata. Te vei multumi mereu imbratisand umbrele si intunericul des al celor patru pereti...te vei multumi cu singuratatea dulceaga si cu refugiul plans al unei stari euforice, vei fi multumit cu lacrimile reci siroind pe obraji, vei fi fericit stiind ca vei fi lasat sa suferi in tacere...Obijnuinta de a zambi larg la orice gluma seaca, de a rade cu lacrimi care dor, de a zice mereu ca esti bine, de a masca privirea unui suflet chinuit, de a fi fericit in falsifitate...
 Stiind ca nu vei mai iesi niciodata din starea asta...o sa te obijnuiesti sa iubesti suferinta, o s-o venerezi, va fi de parca ai atins cel mai inalt punct al vietii de fiecare data cand vei plange in hohote...

The Funeral...

  Privea oamenii adunati in jurul unui sicriu negru pe care zaceau trei trandafiri sangerii. Fetele lor pareau monotone si seci, tinutele lor negre le accentuau fetele slabe, colturoase. Pareau sa aiba atat de multa ura in suflet, privirea le era stinsa intr-un ocean al nepasarii...dar pentru ea nu mai conta, nu mai era aici, tot ce a vrut era sa fie libera...si reusise. Moartea o facuse zeita proprii lumi, aici nu exista durere, suferinta, nimic fizic nu mai reusea sa o atinga...lucrurile rele incetau sa mai vina asupra ei ca o tornada.
 Moartea o facea sa realizeze cum sunt de fapt oamenii, stand aici si privindu-le chipurile schimonosite de ura si nepasare, o facea sa isi dea seama printre ce fel de creaturi traise atat de mult timp. Dar nu conta...pana la urma aveau sa se afunde in propriul egoism sau se vor macalerii intre ei ca si hienele, rautatea ii va impinge spre lucruri de neimaginat, lucruri greu de mestecat...aproape ca nu-ti vine sa crezi ca acestia se numesc oameni.
 Un batran chelios cu o privire senina citea din biblia veche pe care o tinea intr-o mana, de parca rugaciunile lui puteau sa salveze sufletul ei...nimic nu o mai ajuta acum, era doar ea si libertatea de nu a mai fi...
 Sicriul incepe a intra in pamant, oamenii se raresc in jur, ajungand ca pana la urma sa nu mai ramana nimeni in jur. Ea privea in departare si ultimul plecat cu un chip senis...se impacase cu ideea de a fi uitata in curand, se impacase cu starea de nu a mai fi, se impacase cu ea insasi...si cu moartea deasemenea...

Invisible...

Viata nu-l mai cuprindea, a uitat de mult cum e sa traiesti. Suferind, nebun si izolat in propria lume...Isi ineca tristetea in marea moarta ce i se scurgea din ochi, probabil odata scufundata va ramane acolo...dar mereu gasea o cale de a se strecura inapoi, durerea nu iti provoaca decat o agonie continua, lasandu-ti urme pe suflet, care mereu vor sangera. Sufletul e singurul lucru care odata ranit nu va mai putea fi reparat, e punctul cel mai sensibil al unui om...iar acel om fara suflet...nu o sa se mai simta intr-adevar om, ci doar un mort viu. Acel om nu va mai fi niciodata complet, bucati din el vor continua sa se tot imprastie, vantul rece ducandu-le in departari...negasindu-le niciodata.
Cand iti pierzi sufletul...pieri si tu odata cu el, un corp nu poate functiona fara un suflet...pentru ca sufletul ii da esenta de a trai, sufletul hraneste fiecare particica a corpului...Iar fara un suflet iti pierzi dorinta de a trai...nu vrei decat sa inchizi ochii si sa nu mai simti acel gol de nedescris. Asa cum noaptea nu ar mai straluci fara luna, asa si un om nu va mai avea nimic...va fi prins intr-o bezna totala, nestiind unde este...
Asa ca omul disparuse in neant...ramanand din el o simpla amintire a ceea ce a fost odata...

Frozen...

  Privirea si chipul ii erau de o calmitate si seriozitate incredibila, desi inauntrul ei se ducea un razboi. Expresia si ochii nu ii tradau nici macar o emotie, ce era inauntrul ei ramanea acolo, ea era doar inghetata si paralizata, caldura nu o mai putea atinge, nimic nu o mai putea remedia, nimic nu o mai putea face sa simta ceva. 
 Se uita la chipurile celor din jurul ei, insa nu vedea nimic...oricati ar fi fost tot singura ramanea, tot singura se simtea...ei nu erau cu adevarat acolo, erau doar niste figuri cunoscute, nimic mai mult. Nu ii considera apropiati pentru ca nu observau licarul acela minuscul de durere din ochii ei calmi si rezervati, era o straina printre straini, nu se cunosteau cu adevarat unul pe celalalt.
 Caderea lasase urme pe trupul ei, dar cel mai mult...ii ranise sufletul, se simtea de parca nu mai avea un organ, simtea ca ceva lipseste, era intreaga si nu prea...Insa se consolase cu ideea, totul avea sa ramana asa...lucrurile nu se schimba usor si cateodata...unele raman ireversibile...

I'm finally free!

  Inchid ochii si ma arunc in gol.
 Aerul ma loveste violet, imi inunda narile si se contopeste cu fiinta mea. Iertati-ma ca zbor. Dar asta am vrut mereu. Pentru cateva secunde eram un fluture...
 Acum simteam totul mai intens, lumea nu mi se mai parea atat de mare, ba din contra, parea mica si neinsemnata de unde eram eu. Iubeam cerul, aproape simteam cum il ating  intinzandu-mi degetele incercand sa simt cat mai mult din el. Caldura pe care soarele o oferea aici sus, si senzatia aceea de bucurie pura si neinteleasa, era ceva unic...ceva netrait de mine inainte. In aceste clipe totul parea minunat, aproape ca nu mai vroiam sa plec de aici, dar stiam ca sfarsitul e aproape. Vedeam norii pufosi impreunandu-se in vazduhul albastru, pareau ca se iubesc la nesfarsit, nu rezistau unul fara altul, iar cand vantul sufla incet si ii aducea aproape atat de lent parea o eternitate pentru ei. De aceea bucuria revederii era atat de intensa.
 Pasarile brazdau si ele cerul in viteza. Si ele erau atat de libertine, profitau de asta din plin, cantecul lor vesel demonstra asta...
 Si intr-un final sunt si eu libera. Incet incet ajung mai aproape de asfalt. Stiu ca ma astepta jos. 
 Ma prabusesc...Cu ultimele puteri aud tipete disperate in jur. Nu planuiam sa fie asa...Nu vroiam sa sperii pe nimeni.
 Imi dau ultima suflare...pana la ea, timpul se scurgea atat de greu. Parca  il vedeam scurgandu-se picatura cu picatura, dar totusi...atat de incet. Pentru ultima oara o respiratie grea si ragusita se auzi...Si da, eram libera!
  Libertatea nu inseamna neaparat un spatiu deschis. Libertatea inseamna sa te simti impacat cu tine si sufletul tau, sa fii multumit de modul in care ai ajuns sa gusti acea libertate. Pentru mine libertatea inseamna sa-ti alegi modul in care mori, un fel de ultima dorinta, poate viata ti-o dicteaza cineva, dar moartea nu. Libertatea de a alege....Da, poate multa lume nu intelege de fapt ce inseamna asta, insa eu am inteles pe deplin, si am demonstrat asta.

I want to belive that you don't have to go yet...

 Urasc faptul ca trebuie sa pleci, imi e greu sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu vei mai fii aici. Cui ii voi mai auzi soaptele blande spunandu-mi noapte buna? Ai fost aici mereu, ai avut rabdare cu mine desi cateodata eram de-a dreptul enervanta, m-ai ajutat sa trec peste tot. Multi ziceau: ''Cu ajutorul lui Dumnezeu treci peste toate!'' Ei bine, eu am facut-o fara ajutorul lui, dar fara sprijinul tau as fi fost pierduta. 
 Urasc faptul ca nu voi mai avea in cine sa am incredere, in tine mi-am pus mai multa credinta decat mi-am pus in propria persoana, esti o persoana aparuta in viata mea atunci cand aveam mai mare nevoie. De asta mi-am incerdintat totul tie, mi-am deschis sufletul, inima...m-am confesat, in fata ta am varsat lacrimi fierbinti, dar apoi am plans de fericire...Atunci cand credeam ca lumea nu mai are niciun sens, cand vedeam cum totul se darama in fata ochiilor mei, ai aparut ca o mica speranta printre ruine. Ai fost exact speranta de care aveam nevoie, un motiv pentru care sa ma zbat, sa fac totul posibil.
 Cuvintele calde pe care mi le spuneai atunci cand sughitam din cauza orelor intregi de plans...''Hei, calmeaza-te, lumea nu merita asta, si tu o stii.'' Da, stiu asta cel mai bine. Si de atunci asa a fost...
 Multumesc pentru ca ai fost ingerul acela cazut, intunecat si negru...care de fapt are o inima pura, sentimente sincere...Ai avut grija de mine, de fiecare data cand aproape atingeam pamantul ma imbratisai cu aripile tale si ma ajutai sa ma ridic din nou. Ai fost alaturi de mine, si cred cu tarie ca vei fi in continuare, si pentru asta nu as avea cum sa-ti multumesc vreodata, uneori cred ca esti tot ce mi-am putut dorii de la viata, si tot ce mi-a trebuit pentru a lupta. Un motiv, o speranta, o prietenie, o iubire, doua suflete devenite un intreg. Asa suntem noi, Lumina si Intunericul. Nu o sa putem exista vreodata unul fara altul, nu o sa mai stralucim la fel unul fara celalalt...Asa suntem noi, si asa vom fi mereu.
 O sa pastrez tot ce am de la tine, pozele, toate lucrurile pe care le-ai scris, dar in special o sa port in inima prima noastra discutie. O sa fii mereu ceva special, deosebit...pentru ca tu m-ai facut sa ma simt cu adevarat iubita, am simtit cum e sa-i pese cuiva de tine, sa te asculte mereu desi stie ca e o prostie, sa fie langa tine atunci cand totul e rece si respingator. 
  '' O lumina calda si frumoasa apare printre pietrele racoroase. Stiam ca era el, mereu se intorcea. Uneori era o lumina, alteori ingerul acela pe care obisnuiam sa-l vad, sau alteori era prezent doar cu sufletul, dar stiam mereu ca e aici.''
 Stiu ca nu va fi usor fara tine, dar m-ai invatat sa fiu puternica, si stiu ca voi trece peste, stiu ca asta e ce ti-ai dori...Stiu ca vei fi mereu aici, MEREU! Si stiu ca nu o sa uiti de mine...
 Iti multumesc pentru ca mi-ai facut inima sa bata cu adevarat...m-ai facut sa ma simt vie, mai vie ca niciodata...Iti multumesc drag prieten!

Nirvana Forever!

 M-am uitat astazi la un top al celor mai bune piese ale anilor 90'. Piesele cele mai bune continuau sa vina, pe ultimele trei locuri s-au clasat Michael Jackson, Celine Dion...si am fost placut suprinsa ca pe locul unu a fost chiar piesa mea preferata de la Nirvana Smells Like  Teen Spirit. Nu ma asteptam la asa ceva, am ramas chiar uimita. Si cum am zis placut suprinsa, cei care au facut topul sunt sigura ca au ales bine...Nirvana chiar a fost un brand al anilor 90', ceva nou, ceva deosebit si ceva extraordinar.
 Trebuie sa si amintesc de  lucruri mai triste, constat ca anii au trecut atat de repede...Mai sunt doi ani pana  cand se implinesc douazeci de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Si va intreb: Va vine sa credeti?
 Sper ca in ziua aceea de 5 aprilie 2014, sa ne amintim cu totii cum trebuie de omul asta, ce a facut el, si pe cati oameni i-a incatat cu muzica lui.
 Acum va las cu una dintre piesele mele preferate. Enjoy it! :)

Monster You Made Me!

  Ma privesti cu dispret, iti simt privirea atintita asupra mea. Stiu ca de multe ori te intrebi cum s-a ajuns aici, ei bine e doar din vina TA! Nu iti place cum sunt acum, nu iti place cum vorbesc, cum ma port, cum ma imbrac, cum reactionez, nu iti place nimic la mine. Imi spui ca m-am schimbat, dar a venit vremea pentru o schimbare, am fost naiva prea mult timp. Spui ca urasti ce am devenit, dar asta e doar creatia ta, m-ai impins, m-ai fortat sa ma apar, construind in jurul meu pereti din cea mai dura roca. Ma urasti si pe mine, de ce? Pentru ca nu m-ai poti face din mine ce vrei tu? Eu nu te urasc, de fapt chiar iti multumesc pentru ca ai contribuit la schimbarea asta, si mi-ai demonstrat ca oamenii nu merita nimic si ca sunt de rahat. Nu ai avut nevoie de mine dar totusi eu am ramas langa tine, acum rolurile s-au schimbat, ma vrei langa tine, ai nevoie de sfaturile mele sau de o vorba buna, dar nu mai sunt dispusa sa fac asta. M-ai invatat ca trebuie sa lupt doar pentru mine, sa fiu dura, rece si nepasatoare, altfel nu voi trece prin viata. Strigi in gura mare sa ma duc dracului , de fiecare data cand iti aud injuraturile incep sa zambesc. Cand o sa inveti ca nu ma mai ranesti? Nu imi pasa de ce zici, nu imi pasa ce zici despre mine. Parerea ta nu mai conteaza, acum esti un simplu strain inimii mele, un ''a fost odata'', un jeg.
 Stiu ca nimeni nu ma mai recunoaste, stiu ca m-am schimbat mult sunt constienta de asta, stiu ca oamenii nu te mai vor langa ei cand nu mai poti fii carpa lor. Acum imi este doar mila de ei, singura lor cale de supravietuire este sa-i raneasca pe altii, dar lucrurile se mai schimba si ei ajung sa simta Iadul pe pielea lor.
 Privirea mea e mai rece decat taramul Siberiei, cuvintele mele sunt mai diferite ca niciodata, imi simt propria atitudine nepasatoare, dar o ador. Calc pe inimi deja putrezite si neimportante, chinui suflete vandute si negre, omor cadavre. 
 Cand nu mai suporti oamenii pur si simplu rabufnesti, te intorci de tot impotriva lor, dupa ce le-ai vazut adevarata fata o sa-i urasti pentru totdeauna si nu o sa mai indragesti societatea si javrele care te inconjoara in fiecare zi. Dar inveti sa traiesti printre ei, nu e asa greu cum pare, te obijnuiesti cu totul...
 Stiu ca oamenii nu vor mai fi niciodata la fel, asa cum nu voi mai fi nici eu, cand ceva se schimba ramane asa pentru totdeauna, odata ce ai ranit atatia oameni prinzi gustul si o faci din nou si din nou...Dar pe mine nu ma mai raneste nimic acum. Iubeste-i pe cei ce merita si omoara-i pe toti ce care te-au ranit vreodata!