The Chaos Of Feelings.

 ''Unele spirite par nemiloase pentru ca sunt capabile de sentimente puternice,si uneori merg dincolo de orice limite;aparenta lor cruzime si nepasare nu sunt decat consecinte,numai de ele stiute,a faptului ca simt mult mai intens decat altele.''

Adevarat!Multi dintre noi ne temem cand ne gandim la sentimentele pe care le-am putea avea pentru o persoana.
 Mi-e teama  ca acele sentimente imi vor aduce pierzania.Mi-e teama sa recunosc ca poate as vrea sa simt acele sentimente,dar nu vreau sa sfarsesc din cauza lor.Pur si simplu nu vreau.
Stau in pat si ma gandesc la cum ar fi dragostea...un haos de sentimente.La inceput e ceva frumos,si miroase a paradis dupa care sfarseste tragic,si se duce mai repede decat credem.Cine ar fi crezut ca sentimentele se pot evapora asa usor?...De asta imi este frica de ce as putea sa simt...
Sentimentele nu sunt tot timpul reciproce,si probabil nu vor fi niciodata aceleasi,atat de puternice si atat de unice din partea ambelor persoane.
Iubesti doar ca sa stii ca nu vei primi dragostea ta inapoi niciodata,niciodata nu te va iubi asa cum probabil il iubesti tu...

Acum mi-am pus din nou acea pata neagra pe inima,care va continua sa se extinda,facand din inima mea o inima plina de cerneala...Neagra...asa cum ar trebui sa fie,cum trebuie sa fie..Nu sunt egoista,insensibila sau chiar de piatra...dar nici nu vreau ca cineva sa imi rapeasca tot ce simt.Asa ca imi pastrez inima in mica ei calimara de cerneala,unde nu se poate apropia nimeni,fiind prea speriati ca s-ar putea ineca in acel ocean negru catifelat.Asta denota ca nimeni nu vrea sa-si asume acel risc pentru a ma descoperii,pentru a vedea cum sunt eu.Renunta prea usor,ma paraseste tocmai cand am cel mai mult nevoie de cineva care sa-mi fie alaturi,chiar si in scarba daca mi-ar intinde o mana pentru a ma ajuta sa ma ridic,chiar si asa,as aprecia lucrul acela toata viata...

Si totusi simt...simt...mai mult decat ar trebui...

Near You.

Acest post este inspirat de un cuplu tare dragut.:)

Langa tine ma simt completa,ma simt cel mai bine.Sunt ca intr-un golb de cristal,nu mai pot pleca de acolo,dar in acest glob de cristal special nu ma simt ca o prizoniera,din contra ma simt ca acasa.
Langa tine invat sa imi pese mai mult,invat ca fiecare zi isi are propriile momente speciale,si fiecare secunda merita traita la maxim.
Sufletul meu este legat de al tau,asa formam un intreg,acelasi sentiment in doua trupuri diferite.
Cel mai mult ador diminetile in care imi spui cele mai  frumoase cuvinte,tu esti singurul meu poet,doar tu.Ador cand imi spui:

''Esti cea mai frumoasa acum cand abia te-ai trezit.Desi ai parul in toate partile si nu esti machiata,esti cea mai frumoasa din lume dimineata.Ochii tai au acea stralucire si culoare vizibila doar acum,cu cat privirile noastre se intalnesc mai mult,te iubesc din ce in ce mai mult..''
De la tine am invatat cele mai multe lucruri,ce inseamna dragostea adevarata,daruirea completa,atat a sufletului cat si a trupului.Am invatat cum e sa simti fericirea,am invatat sa fiu atenta la detalii,care pana atunci nu ma interesau,am invatat sa pun pret pe lucrurile atat de marunte,cum ar fi diminetile petrecute impreuna la o cafea,simple atingeri,simple cuvinte.Pentru asta iti multumesc.Iti multumesc ca m-ai facut om,pentru ca m-ai facut sa simt toata iubirea,adoratia,grija...

Iti multumesc pentru ca ma iubesti asa cum sunt.Uneori nebuna,alteori vesela sau trista,capricioasa,intunecata,rea sau buna..ca imi adori defectele si reusesti sa faci din ele cele mai bune calitati.
Iti multumesc pentru ca mereu imi aduci un zambet pe buze cand ma gandesc la tine,fie ca sunt in cea mai rea situatie din viata mea,multumesc pentru ca m-ai facut sa simt cum e cand zambesc cu adevarat.
La randul meu iti ador zambetul,ochii albastrii care de fiecare data ma duc pe un taram necunoscut,unde ma pierd de fiecare data.Iubesc totul la tine,te iubesc pentru cum esti,cine esti,cum vorbesti si desi lumea spune ca suntem ciudati,suntem niste ciudati intr-o lume ciudata.

Te iubesc pentru felul in care te uiti la mine,pentru ca ma consideri cea mai frumoasa,desi nu sunt,pentru ca ma consideri perfecta desi sunt cea mai imperfecta,pentru ca de fiecare data cand sunt suparata doar tu ma faci sa zambesc,pentru ca mereu esti aici cand am nevoie,te iubesc pentru ca imi esti cel mai bun prieten,si cel mai bun iubit din toata lumea.
    Iti multumesc pentru tot!

It's all about lies!

 Se spune ca ochii tradeaza durerea din sufletul unei persoane,si totusi atunci cand zici ca totul e bine,lumea crede.De ce?Poate sunt prea orbi sa vada,ii preocupa alte lucruri...
 Continui sa minti ca te simti bine.Te ascunzi in spatele zambetelor aproape vesele pe care le daruiesti.Te doare cand faci asta...dar totusi nu te opresti...incerci in continuare sa pari ceea ce nu esti de fapt.Lumea nu ar intelege un suflet chinuit.Ai fi luat drept un om slab,un om care nu e capabil sa treaca peste unele lucruri,cand de fapt tu esti cel puternic.Taria cu care iti ascunzi sentimentele si durerile...aceea este puterea adevarata.Puterea neinteleasa de toti...
 Inauntru...tristeta ti-a cuprins de mult cealalta fata.Sufletul e inconjurat de o ceata deasa,care persista de mult timp asupra ta.Absolut tot dinauntrul tau a fost inghitit,esti doar un...ambalaj.Ai ramas prezent doar cu suprafata...
 Te uiti in oglinda dar nu vezi ceea ce ceilalti...un chip rotund,palid si niste ochi mari verzi...tu nu vezi decat...nu vezi nimic.Esti un om fara chip.Durerea ti-a mutilat intreaga fata...singurul si adevaratul tau dusman a fost mereu cel din oglinda...iar oglinda a fost cea care ti la aratat mereu si ti-a amintit de el,ti-a aratat cum esti tu,ti-a aratat realitatea in legatura cu tine.Ti-a aratat cum ai devenit din ce in ce mai distrus pe parcurs.Ti-a marcat prabusirea...te-a vizionat in timp ce chipul iti disparea din ce in ce mai mult...Intr-un final ea a fost singura martora a suferintei tale,aproape ai impresia ca ti-a fost alaturi...

Arta...Cranii,fluturi,flori si...bomboane.

  Arta...ea nu este doar lucrul care ne bucura ochii.Uneori intr-o pictura,desen sau fotografie se pot exprima multe,in operele acelea se pot vedea sentimentele celui care le realizeaza,artistul.Am desenat acum o farama de timp ceva...o tematica ciudata,asa fiind privita de altii.In desenul meu se includeau cranii,flori,fluturi si bomboane.Multi au vazut desenul si reactia lor a fost ceva in gen -Ce naiba mai e si asta ?-ei bine,poate am ocazia sa explic tuturor asta.

 Cum sa adaugi viata si moartea intr-un singur intreg?Sau de ce sa fi facut asta? Deoarece ele se  contopesc.  ''Inca respir...traiesc..dar nu ma simt vie.,,

Desi suntem vii,suntem aici,cred ca multi dintre noi ne simtim cateodata lipsiti de viata,ca niste fantasme,morti dar totusi prezenti...E un sentiment chinuitor,nu?

 Cu acest desen am vrut sa dau un sens amandurora.

 Florile...Reprezinta viata.Inflorirea.Momentul implinirii.

 Fluturi...Reprezinta aripile cu care vrem sa ne indreptam spre ceruri,sa plutim pe proprile noastre vise.

 Bomboanele...Reprezinta dulceata vietii,momentul in care ai savurat viata la maximum.Atunci cand ai trait fericirea vietii,cand ceva sau cineva te-a ajutat sa atingi acel sentiment.

 Craniile...Ele sunt moartea.Momentul in care ne dam seama ca totul moare,totul se distruge si totul paleste.Florile sunt frumoase pentru o saptamana,doua, dar apoi...se ofilesc.Nuanta galbuie,culoarea mortii pentru ele,incepe sa puna stapanire pe frumoasele lor petale.Fluturii traiesc doar cateva zile...Se inalta spre ceruri,isi ating visele,simt aerul clad pe aripile lor pufoase,iar apoi mor.Bomboanele dulci si dadatoare starilor de bine...se termina mai repede decat credem.Dulceata lor mai persista o vreme dupa care si ea se duce.Dar moartea nu va disparea niciodata,e singurul lucru mereu prezent si vesnic.

 Doar in arta poti sa unesti doua existente,moartea si viata.Iti lasi imaginatia sa creeze si din ceva probabil nesemnificativ ajungi sa-ti vezi transpus pe panza sufletul.De necrezut,nu?

 Aceasta este arta...ea nu este de fapt ceva material,e mai mult o parte din suflet.O parte din noi...asta daca vrem sa o descoperim.

Pe prapastia nebuniei.

''Lume nechibzuita cu prea multe metropole.
 Fug nebunii sa caute un ajutor si nu se mai intorc.,,

Eu sunt unul dintre acei nebuni.Am fugit cat mai departe de locul pe care-l urasc,m-am pierdut in negura pustie fara sa mai intorc o privire inapoi.Ceea ce as fi simtit odata ce aruncam inca o privire in spate,nu ar fi fost decat un dezgust puternic si o ura imensa care ameninta sa-mi inghita sufletul.Metropola din care fugisem,inchisoarea in care fusesem captiva,era intr-un final la o distanta considerabila de trupul meu,incalzit de la alergat,si in acelasi timp inghetat de stropii mari de ploaie,care imi izbeau violent pielea.

 Acum puteam sa spun ca sunt libera,desi ranita,atat mental cat si fizic,eram libera...In momentul asta era tot ce conta atat de mult incat mi se usurase toata lumea.Mai inaintez cativa pasi greoi,dupa care imi asez trupul distrus pe patul ud de frunze.Cea mai aproape de nebunie dintre toti,scapase.Scapasem din locul in care inima imi fusese zdrobita si aproape smulsa din trup.Acum trebuia doar sa mai astept vindecarea ei,nu stiu cand va fi pregatita sa uite,poate doar cand creierul o sa inebuneasca intru totul.Ranile,sufletul si inima se vor regenera doar atunci cand voi fi cuprinsa de tot in ghearele nebuniei.Atunci totul se va vindeca,trupul va pluti intr-o mare a nimicului,sufletul va fi inexistent,inima,va fi acolo,dar nu tocmai la locul ei...
 Cararea pe care pasesc deasupra prapastiei nebuniei e  din ce in ce mai mica in fiecare minut,facandu-ma sa constientizez ca rezistenta mea scadea din ce in ce mai mult,iar sfarsitul drumului este mai aproape cu fiecare respiratie.Ma simt amenintata,dar in acelasi timp o stare de bine imi invadeaza corpul,odata cu nebunia vin momentele fara griji,momentele in care te simti usor.Cine s-ar fi gandit ca poate nu-i asa de rau sa fii nebun?
 Ma ridic de pe patul de frunze,mai uda si mai murdara decat inainte,si pornesc spre drumul indepartat si lung care ma asteapta,fiind presata de timpul normal pe care il mai am de trait.Cu toate acestea inca mai sper la un ajutor,inca mai sper la cineva care sa mai adauge putin nisip in clepsidra,doar pentru a mai constientiza unele lucruri inca putin timp.
Nebunia nu e un lucru rau,trebuie vazut doar cu alti ochi.In viata toti avem un gram de nebunie pura in noi,depinde de cat creste,cat de mult se acumulueaza,ca apoi acel gram fiind transformat in nebunia superma,daca se ajunge acolo.Nebunia e tot o creatie a omului,aceasta se formeaza in subconstientul lui,care in timp isi arata sechelele si care ne pedepseste pentru crearea ei.

Masacrul.

Durere...teama...venin ...as vrea sa le resimt din plin intr-un cocon de miere si pelin. (ceva ma sfasie pe dinauntru.) cu pasi marunti ma indrept spre o lume stravezie din smarald, unde curcubeul sa nu ma ajunga sa dansez cu fulgerele si sa ma invelesc in ploaie. Vreau... sa pasesc pe iarba verde sa ma intep in cristalele glaciare scufundate-n buruieni sa-mi rup vesmintele ca apoi sa ma imbrac doar cu frunza unde odata era inima ta. Dar nu... in lumea mea inchisa intr-o cripta si captusita cu rasuflari de smarald nimeni nu mai are loc cadavrul meu imbalsamat in amintiri zace neputincios intr-un aer innecacios (acel ceva m-a sfasiat complet) si-mi pangareste trupul pacatos. Fugi...fugi departe de mine nu am sa iti dau cheia ce deschide lacatul de la cufarul care adaposteste usa ce deschide lumea care ne trimite in universul unde mi-am aruncat inima si versul. (o lacrima imi uda obrazul) o lacrima de smarald... Durere...teama...venin toate le-am resimtit din plin in coconul din pelin in care m-am inchis ca ranile sa mi le-alin (sunt moarta, nu are cum sa ma mai doara) acum,cadavrul meu e de smarald.