Viata nu-l mai cuprindea, a uitat de mult cum e sa traiesti. Suferind, nebun si izolat in propria lume...Isi ineca tristetea in marea moarta ce i se scurgea din ochi, probabil odata scufundata va ramane acolo...dar mereu gasea o cale de a se strecura inapoi, durerea nu iti provoaca decat o agonie continua, lasandu-ti urme pe suflet, care mereu vor sangera. Sufletul e singurul lucru care odata ranit nu va mai putea fi reparat, e punctul cel mai sensibil al unui om...iar acel om fara suflet...nu o sa se mai simta intr-adevar om, ci doar un mort viu. Acel om nu va mai fi niciodata complet, bucati din el vor continua sa se tot imprastie, vantul rece ducandu-le in departari...negasindu-le niciodata.
Cand iti pierzi sufletul...pieri si tu odata cu el, un corp nu poate functiona fara un suflet...pentru ca sufletul ii da esenta de a trai, sufletul hraneste fiecare particica a corpului...Iar fara un suflet iti pierzi dorinta de a trai...nu vrei decat sa inchizi ochii si sa nu mai simti acel gol de nedescris. Asa cum noaptea nu ar mai straluci fara luna, asa si un om nu va mai avea nimic...va fi prins intr-o bezna totala, nestiind unde este...
Asa ca omul disparuse in neant...ramanand din el o simpla amintire a ceea ce a fost odata...
Privirea si chipul ii erau de o calmitate si seriozitate incredibila, desi inauntrul ei se ducea un razboi. Expresia si ochii nu ii tradau nici macar o emotie, ce era inauntrul ei ramanea acolo, ea era doar inghetata si paralizata, caldura nu o mai putea atinge, nimic nu o mai putea remedia, nimic nu o mai putea face sa simta ceva. Se uita la chipurile celor din jurul ei, insa nu vedea nimic...oricati ar fi fost tot singura ramanea, tot singura se simtea...ei nu erau cu adevarat acolo, erau doar niste figuri cunoscute, nimic mai mult. Nu ii considera apropiati pentru ca nu observau licarul acela minuscul de durere din ochii ei calmi si rezervati, era o straina printre straini, nu se cunosteau cu adevarat unul pe celalalt. Caderea lasase urme pe trupul ei, dar cel mai mult...ii ranise sufletul, se simtea de parca nu mai avea un organ, simtea ca ceva lipseste, era intreaga si nu prea...Insa se consolase cu ideea, totul avea sa ramana asa...lucrurile nu se schimba usor si cateodata...unele raman ireversibile...
