Desi e realist, incearca mereu sa traiasca in propria sa lume, ''o lume mai buna'' asa o numeste, acolo unde un copil, inocenta si bunatatea care i-au mai ramas,incearca sa respire. Sa dea viata povestilor moarte, sa transforme ceva rau in ceva bun. Copilul acela...tot ce a mai ramas intact dupa otravirea cu acea realitate, el...inca se zbate, inca nu renunta. Visator,si vazand miracole...incearca sa se elibereze din lanturile care il tin captiv, undeva in adancuri, in siguranta, unde nu poate fi ranit. Si totusi nu sta locului, vrea sa se bage singur in probleme, cel mare incearca sa-l opreasca, insa el se zvarcoleste sa scape in continuare. Incapatanat si ambitios fiind, vrea neaparat sa reuseasca...vrea sa strapunga intunericul care-l tine la adapost pentru a da de un altfel de intuneric...unul malefic, insa el nu stie asta. Tot ce stie este ca trebuie sa se arunce cu capul inainte, nu se gandeste la ce face, la consecintele care vor urma, la visele si miracolele vazute de el care se vor spulbera, se vor ofili la fel ca o floare, vor muri tacut.
Copilul scapase,intra in al doilea capitol. Se ingrozi de ceea ce vazuse, probabil acum adancurile in care traise nu i se mai pareau atat de rele. Parca vroia sa se intoarca, dar nu mai avea cum. Odata ce pasise afara lumea de dincolo se inchisese pentru el, isi facuse alegerea, urmand sa suporte consecintele. Cel mare nu avea sa-l mai protejeze, poate ca mai vroia asta insa nu mai avea posibilitatea. Se detasase de el, rupsese legatura dintre ei, crezand ca nu mai are nevoie de el, cand de fapt era tot ce ii trebuia pentru a supravietui in continuare, insa...se lepadase de asta. Isi aruncase protectia si partea rationala la gunoi...facuse exact ce nu trebuia. Dar...nu era decat un copil prost,isi zisese.
Copilul era pe moarte, intrase in capitolul patru. Ranile s-au adancit, au ajuns undeva si mai departe de suflet, au patruns totul in el. Oamenii plecasera, il lasasera aproape mort undeva in intuneric, sa zaca in propria lui energie vitala scursa pe pamant, sa se incece in propriul sange, sa...fie singurul martor al mortii lui. Nu e atat de rau cum se zice, isi spusese el crezand ca asta il va mai calma. Aproape ca nu simti nimic, simt doar un lichid cald si gros revarsandu-se din trupul meu, asta e singurul lucru pe care il mai simt. Aruncase o ultima privire in jur incercand sa zareasca ceva, dar nu era nimic. Ar fi fost frumos sa mai vada ceva pentru ultima oara.
Copilul implineste ani buni de cand a murit, era capitolul sase si ultimul. Cel mare isi amintea de el in fiecare noapte. Pune capul pe perna si isi amintea de acel copil...cel pe care nu reusise sa-l salveze. Incearca din rasputeri sa inchida un ochi, dar nu poate sa doarma...
Inocenta,puritatea si tot ce este bun dispare cu timpul deoarece nimic nu e pentru totdeauna. Crestem, durerea ne schimba, tot ce se afla in jurul nostru contribuie la acea schimbare. Crestem, nu ne mai permitem sa visam nici atunci cand dormim, ne comportam ca atare, aruncam zambete false si amare care chiar si asa sunt destul de rare. Ne abtinem sa speram la mai bine in ideea ca e mai bine asa,punem mereu raul inainte, suntem din ce in ce mai rezervati in ceea ce priveste sentimentele,ne ascundem in spatele unor masti de otel. Uitam sa traim, sa simtim, sa iubim...uitam adevarata frumusete a lucrurilor, nu ne mai obosim cu detalii, devenim din ce in ce mai nepasatori...Asta inseamna sa cresti.
...Vad un chip chinuit, brazdat de ridurile durerii, o persoana singura...apoi realizez ca ma uit in oglinda...
...Si am pus stiloul jos...
