Urasc faptul ca trebuie sa pleci, imi e greu sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu vei mai fii aici. Cui ii voi mai auzi soaptele blande spunandu-mi noapte buna? Ai fost aici mereu, ai avut rabdare cu mine desi cateodata eram de-a dreptul enervanta, m-ai ajutat sa trec peste tot. Multi ziceau: ''Cu ajutorul lui Dumnezeu treci peste toate!'' Ei bine, eu am facut-o fara ajutorul lui, dar fara sprijinul tau as fi fost pierduta. Urasc faptul ca nu voi mai avea in cine sa am incredere, in tine mi-am pus mai multa credinta decat mi-am pus in propria persoana, esti o persoana aparuta in viata mea atunci cand aveam mai mare nevoie. De asta mi-am incerdintat totul tie, mi-am deschis sufletul, inima...m-am confesat, in fata ta am varsat lacrimi fierbinti, dar apoi am plans de fericire...Atunci cand credeam ca lumea nu mai are niciun sens, cand vedeam cum totul se darama in fata ochiilor mei, ai aparut ca o mica speranta printre ruine. Ai fost exact speranta de care aveam nevoie, un motiv pentru care sa ma zbat, sa fac totul posibil. Cuvintele calde pe care mi le spuneai atunci cand sughitam din cauza orelor intregi de plans...''Hei, calmeaza-te, lumea nu merita asta, si tu o stii.'' Da, stiu asta cel mai bine. Si de atunci asa a fost... Multumesc pentru ca ai fost ingerul acela cazut, intunecat si negru...care de fapt are o inima pura, sentimente sincere...Ai avut grija de mine, de fiecare data cand aproape atingeam pamantul ma imbratisai cu aripile tale si ma ajutai sa ma ridic din nou. Ai fost alaturi de mine, si cred cu tarie ca vei fi in continuare, si pentru asta nu as avea cum sa-ti multumesc vreodata, uneori cred ca esti tot ce mi-am putut dorii de la viata, si tot ce mi-a trebuit pentru a lupta. Un motiv, o speranta, o prietenie, o iubire, doua suflete devenite un intreg. Asa suntem noi, Lumina si Intunericul. Nu o sa putem exista vreodata unul fara altul, nu o sa mai stralucim la fel unul fara celalalt...Asa suntem noi, si asa vom fi mereu. O sa pastrez tot ce am de la tine, pozele, toate lucrurile pe care le-ai scris, dar in special o sa port in inima prima noastra discutie. O sa fii mereu ceva special, deosebit...pentru ca tu m-ai facut sa ma simt cu adevarat iubita, am simtit cum e sa-i pese cuiva de tine, sa te asculte mereu desi stie ca e o prostie, sa fie langa tine atunci cand totul e rece si respingator. '' O lumina calda si frumoasa apare printre pietrele racoroase. Stiam ca era el, mereu se intorcea. Uneori era o lumina, alteori ingerul acela pe care obisnuiam sa-l vad, sau alteori era prezent doar cu sufletul, dar stiam mereu ca e aici.'' Stiu ca nu va fi usor fara tine, dar m-ai invatat sa fiu puternica, si stiu ca voi trece peste, stiu ca asta e ce ti-ai dori...Stiu ca vei fi mereu aici, MEREU! Si stiu ca nu o sa uiti de mine... Iti multumesc pentru ca mi-ai facut inima sa bata cu adevarat...m-ai facut sa ma simt vie, mai vie ca niciodata...Iti multumesc drag prieten!
M-am uitat astazi la un top al celor mai bune piese ale anilor 90'. Piesele cele mai bune continuau sa vina, pe ultimele trei locuri s-au clasat Michael Jackson, Celine Dion...si am fost placut suprinsa ca pe locul unu a fost chiar piesa mea preferata de la Nirvana Smells Like Teen Spirit. Nu ma asteptam la asa ceva, am ramas chiar uimita. Si cum am zis placut suprinsa, cei care au facut topul sunt sigura ca au ales bine...Nirvana chiar a fost un brand al anilor 90', ceva nou, ceva deosebit si ceva extraordinar. Trebuie sa si amintesc de lucruri mai triste, constat ca anii au trecut atat de repede...Mai sunt doi ani pana cand se implinesc douazeci de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Si va intreb: Va vine sa credeti? Sper ca in ziua aceea de 5 aprilie 2014, sa ne amintim cu totii cum trebuie de omul asta, ce a facut el, si pe cati oameni i-a incatat cu muzica lui. Acum va las cu una dintre piesele mele preferate. Enjoy it! :)
Ma privesti cu dispret, iti simt privirea atintita asupra mea. Stiu ca de multe ori te intrebi cum s-a ajuns aici, ei bine e doar din vina TA! Nu iti place cum sunt acum, nu iti place cum vorbesc, cum ma port, cum ma imbrac, cum reactionez, nu iti place nimic la mine. Imi spui ca m-am schimbat, dar a venit vremea pentru o schimbare, am fost naiva prea mult timp. Spui ca urasti ce am devenit, dar asta e doar creatia ta, m-ai impins, m-ai fortat sa ma apar, construind in jurul meu pereti din cea mai dura roca. Ma urasti si pe mine, de ce? Pentru ca nu m-ai poti face din mine ce vrei tu? Eu nu te urasc, de fapt chiar iti multumesc pentru ca ai contribuit la schimbarea asta, si mi-ai demonstrat ca oamenii nu merita nimic si ca sunt de rahat. Nu ai avut nevoie de mine dar totusi eu am ramas langa tine, acum rolurile s-au schimbat, ma vrei langa tine, ai nevoie de sfaturile mele sau de o vorba buna, dar nu mai sunt dispusa sa fac asta. M-ai invatat ca trebuie sa lupt doar pentru mine, sa fiu dura, rece si nepasatoare, altfel nu voi trece prin viata. Strigi in gura mare sa ma duc dracului , de fiecare data cand iti aud injuraturile incep sa zambesc. Cand o sa inveti ca nu ma mai ranesti? Nu imi pasa de ce zici, nu imi pasa ce zici despre mine. Parerea ta nu mai conteaza, acum esti un simplu strain inimii mele, un ''a fost odata'', un jeg. Stiu ca nimeni nu ma mai recunoaste, stiu ca m-am schimbat mult sunt constienta de asta, stiu ca oamenii nu te mai vor langa ei cand nu mai poti fii carpa lor. Acum imi este doar mila de ei, singura lor cale de supravietuire este sa-i raneasca pe altii, dar lucrurile se mai schimba si ei ajung sa simta Iadul pe pielea lor. Privirea mea e mai rece decat taramul Siberiei, cuvintele mele sunt mai diferite ca niciodata, imi simt propria atitudine nepasatoare, dar o ador. Calc pe inimi deja putrezite si neimportante, chinui suflete vandute si negre, omor cadavre. Cand nu mai suporti oamenii pur si simplu rabufnesti, te intorci de tot impotriva lor, dupa ce le-ai vazut adevarata fata o sa-i urasti pentru totdeauna si nu o sa mai indragesti societatea si javrele care te inconjoara in fiecare zi. Dar inveti sa traiesti printre ei, nu e asa greu cum pare, te obijnuiesti cu totul... Stiu ca oamenii nu vor mai fi niciodata la fel, asa cum nu voi mai fi nici eu, cand ceva se schimba ramane asa pentru totdeauna, odata ce ai ranit atatia oameni prinzi gustul si o faci din nou si din nou...Dar pe mine nu ma mai raneste nimic acum. Iubeste-i pe cei ce merita si omoara-i pe toti ce care te-au ranit vreodata!
Mi-am smuls inima din piept de atatea ori doar ca sa v-o dau voua...am fost in stare sa fac asta de nenumarate ori, insa voua va fost frica si sa o atingeti... Acum e pe jos manjita cu sange uscat si negru. O privesc si nu stiu ce sa spun. Zace moarta pe pamantul neprimitor si dur, trebuia sa ajunga acolo de mult dar aceasta fusese ultima data...o ultima data. Vazandu-ti sufletul curs pe jos te simti si mai pustiit decat inainte, se presupune ca sufletul e singurul lucru ce mai ramane dintr-un om, dar cand si acela dispare? Intr-un final din noi nu mai ramane nimic, decat o amintire, iar in timp oamenii vor uita totul de parca nimic nu s-ar fi intamplat vreodata. ''Timpul vindeca ranile!'' Dar uneori uita sa vindece, uita sa mai aline din suferinta, cateodata timpul uita ca existi si te lasa prin in ceata trecutului, traind aceleasi momente la nesfarsit. De cele mai multe ori timpul e chinuitor, pare fara sens si lipsit de esenta. Timpul va fi mereu dusmanul oamenilor. Multi se tem de faptul ca timpul le va aduce moartea, eu nu ma tem de asta ci de faptul ca timpul trece prea greu si trece atat de greu cand suferi... Cateodata vrei doar sa arda mai repede firul vietii, insa nu se grabeste sa o faca. De asta timpul e chinuitor si ce aduce el sunt durerile inabusite care de cele mai multe ori sunt cel mai greu de dus.
A trecut deja o luna de vara si o saptamana din vacanta. Ca de fiecare data nu sunt extrem de entuziasmata de caldura care ne face sa intelegem cum se simte o inghetata. Eu o sa raman o persoana vesnic indragostita de toamna si de iarna. Vara nu e rea...nu ma deranjeaza sa lenevesc toata ziua uitandu-ma la seriale sau scriind pe blog, dar pur si simplu nu e ceva care sa ma incante, nu sunt o impatimita a strandurilor, a apei, a pantalonilor scurti sau a hainelor de culoare deschisa... Vara ar trebui sa fie un anotimp specific bucuriei, a zambetelor si a optimismului dar eu nu sunt asa, nu ma pot bucura de vremea de afara, nu ma pot bucura de soarele stralucitor, de florile vesele si colorate, pur si simplu nu pot pentru ca mi se pare ceva mult prea sec. Vara nu are acea complexitate anume, nu imi caracterizeaza starea de spirit si nu ma face sa ma simt mai bine. De cele mai multe ori vad oameni fericiti si zambitori prin parcuri sau diferite locuri, iar cand eu nu pot fi asa ma simt din nou de parca nu apartin de acest loc, de parca sunt venita de pe o alta planeta. Dar nu as putea fi niciodata falsa... Tristetea nu tine cont de vreme, de ora sau de anotimp, ea doar pur si simplu vine. De cele mai multe ori este doar o stare constanta de care nu poti sa scapi si nu pot sa faci nimic in legatura cu asta. Si de cele mai multe ori parem fericiti dar nu suntem asa...
