Fake...!

Uneori starea asta bolnavicioasa pare a nu mai inceta. Dorinta de a nu mai simti nimic, dorinta de a inchide ochii si a te trezi intr-un alt taram...dorinta de a te simti bine in pielea ta...dorinta de a te simti macar o data suficient de bun...Insa toate acestea nu le vei atinge niciodata. Te vei multumi mereu imbratisand umbrele si intunericul des al celor patru pereti...te vei multumi cu singuratatea dulceaga si cu refugiul plans al unei stari euforice, vei fi multumit cu lacrimile reci siroind pe obraji, vei fi fericit stiind ca vei fi lasat sa suferi in tacere...Obijnuinta de a zambi larg la orice gluma seaca, de a rade cu lacrimi care dor, de a zice mereu ca esti bine, de a masca privirea unui suflet chinuit, de a fi fericit in falsifitate...
 Stiind ca nu vei mai iesi niciodata din starea asta...o sa te obijnuiesti sa iubesti suferinta, o s-o venerezi, va fi de parca ai atins cel mai inalt punct al vietii de fiecare data cand vei plange in hohote...

The Funeral...

  Privea oamenii adunati in jurul unui sicriu negru pe care zaceau trei trandafiri sangerii. Fetele lor pareau monotone si seci, tinutele lor negre le accentuau fetele slabe, colturoase. Pareau sa aiba atat de multa ura in suflet, privirea le era stinsa intr-un ocean al nepasarii...dar pentru ea nu mai conta, nu mai era aici, tot ce a vrut era sa fie libera...si reusise. Moartea o facuse zeita proprii lumi, aici nu exista durere, suferinta, nimic fizic nu mai reusea sa o atinga...lucrurile rele incetau sa mai vina asupra ei ca o tornada.
 Moartea o facea sa realizeze cum sunt de fapt oamenii, stand aici si privindu-le chipurile schimonosite de ura si nepasare, o facea sa isi dea seama printre ce fel de creaturi traise atat de mult timp. Dar nu conta...pana la urma aveau sa se afunde in propriul egoism sau se vor macalerii intre ei ca si hienele, rautatea ii va impinge spre lucruri de neimaginat, lucruri greu de mestecat...aproape ca nu-ti vine sa crezi ca acestia se numesc oameni.
 Un batran chelios cu o privire senina citea din biblia veche pe care o tinea intr-o mana, de parca rugaciunile lui puteau sa salveze sufletul ei...nimic nu o mai ajuta acum, era doar ea si libertatea de nu a mai fi...
 Sicriul incepe a intra in pamant, oamenii se raresc in jur, ajungand ca pana la urma sa nu mai ramana nimeni in jur. Ea privea in departare si ultimul plecat cu un chip senis...se impacase cu ideea de a fi uitata in curand, se impacase cu starea de nu a mai fi, se impacase cu ea insasi...si cu moartea deasemenea...