Intre vise,sperante si realitate.

  Sunt din nou in lisinstea pustie care ma striveste din ce in ce mai mult.Am strigat cat am putut,dar intr-un final am ajuns din nou pe podeaua rece si dura,sleita de toate puterile.In ultimul timp doar peretii imi mai vorbesc,pot sa jur asta.Ii aud cum imi repeta mereu aceleasi lucruri venite de afara,lucruri de care vreau sa fug,sa le uit.Zidurile acestea imi fusesera o vreme prietene,realizez ca ele ma ajuta...sa tin afara tristetea,dar in acelasi timp si bucuria.
   Nenorocita asta de camera.Aici imi petrec restul clipelor pe care le mai am de trait.Stau aici in vagauna asta,lispita de orice lucru,dar cufundata de gandurile mele.
  Intinsa pe podeaua rece,cu fata umpluta de lacrimi sarate,chinuite,imi imaginez o lume in culori.Lumea aceea colorata la care am visat mereu,imi pare ceva aproape ireal,un fel de paradis nedescoperit inca.Stiu ca pentru acel lucru trebuie sa lupt,dar pare asa greu cand deja e evident ca am renuntat de mult sa mai lupt.M-am lasat invinsa,batuta,chinuita de demonii aceia,pareau asa de perfecti si buni,cand de fapt doar se ascundeau dupa zambete false si promisiuni care ma faceau sa  sper ca se va schimba ceva.Promisiuni care au ajutat si mai mult la caderea mea.Cu timpul am realizat ca unele lucruri nu se vor schimba niciodata oricat de mult as incerca,din cauza asta am incetat sa lupt,mi-am lasat armele jos si m-am predat.Pana la urma viata chiar poate fi comparata cu un razboi.

  Sentimentul acela de nesigurata,e atat de prezent in viata mea de mult timp,aproape ca a devenit ceva din mine,ceva mult prea firesc.E totusi un sentiment de care nu pot sa scap orice as face.Ma face sa ma simt si mai pierduta de cat sunt.
  Simt ca aripile imi sunt acum taiate  pana in carne,lasand cicatrici adanci.Cazuta la pamant,ingropata in nisipul negru pana la gat,devin din ce in ce mai constienta ca oricand ca paradisul pe care il caut eu va ramane nedescoperit,deoarece nu exista,doar ma mintisem si eu pe mine insami,imi facusem si eu singura sperante,cand de fapt nimic din cele dorite  nu se va intampla vreodata,ajutasem la propria mea cadere.Dar asa am fost mereu,o visatoare,un pahar plin peste refuz de sperante si vise nebunesti.

 Eram doar o umbra in fata tuturor,si tot asta voi ramane.Inexistenta,absenta din toate punctele de vedere.Am ajuns de mult sa ma satur de asta si sa-mi doresc sa renunt pana o facusem.M-am saturat sa strig si nimeni sa nu ma auda,de parca tipetele mele erau silentioase si doar eu le puteam auzi.Cateodata satula sa-mi aud propria respiratie neregulata,disperata,ma opresc din toate,incetez sa mai respir sa mai gandesc...sperand ca tot ce-am vazut si-am auzit nu era decat un cosmar.Insa dupa cateva clipe sunt din nou aruncata in realitate,realitatea de care mi-am dorit sa fug,sa scap,sa o uit.Realizez ca nimic nu s-a schimbat,ca sunt in aceasi lume rea si inghetata.Sunt din nou un cadavru in acelasi loc pe care il urasc atat de mult,privind din nou oamenii pe care-i dispretuiesc.
  Am ajuns sa vad ce inseamna realitatea,si asta ma schimbase,facuse din mine o epava de vise spulberate,rupte in doua,macinate...
  Cu greu si foarte incet,ma ridic de pe podea,alungandu-mi gandurile din minte.Ma intreb spre usa desi nu ma simt pregatita sa mai dau inca odata piept cu realitatea,stiu ca pierdusem de mult lupta cu ea,dar nu aveam ce face.Viata mea va continua mereu in vagauna mea mica,intunecata,uitata de lume,dar mereu va trebui sa ies in lume,fie si pentru putin timp.Pentru mine era de ajuns,incat sa ma mai ingrozesc inca odata de demonii prezenti peste tot la fiecare pas,la fiecare colt,asteptand sa te inhate.

  Imi fac putin curaj si pasesc intre cele doua lumi,intre cele doua parti...cea creata de mine si cea invadata de ei...

Imperfection.Isolation.Mutilation.

  Oricat m-as stradui eu in aceasta lume,niciodata nu o sa ating standardele de perfectiune impuse de ceilalti.Nu o sa fiu niciodata fata normala...fata frumoasa...fata desteapta...O sa raman pentru totdeauna eu,cea ciudata,cea intunecata...Inca mai cred in Dumnezeu,inca mai am putere sa o fac.Dar de ce nu-mi aude rugaciunile?Poate nici pentru el nu sunt importanta si nu exist.Dumnezeu cica e bun,dar de ce nu ne ajuta atunci cand avem mai mare nevoie de el?
 ...si cateodata ma intreb,de ce nu pot sa fiu alta persoana de fiecare data cand ma urasc?De ce nu pot sa fiu o alta persoana atunci cand prefer sa fiu oricine altcineva in afara de mine?Am trait cu speranta,mereu.Sa fii acceptat e greu,sa fii acceptat pentru ceea ce esti e si mai greu.Mi-am creat o masca pentru altii,in timp am perfectionat-o iar acum...ma ascund dupa acea masca in fiecare secunda a vietii.Ma uit in oglinda si nici nu mai stiu daca sunt eu sau ceva inventat de mine.M-am transformat in ceva ce nici eu nu cunosc,doar pentru...ei.Dar...intr-un final masca aceea nu-mi va veni de hac?Zidurile construite in jurul meu nu vor cadea candva?Imi e frica de acel moment.Atunci se va vedea acea creatura mica,speriata si slaba care sunt de fapt.O creatura poate mult prea sensibila pentru aceasta lume.Stiu ca locul meu nu e aici,locul meu nu e langa nimeni...dar atunci unde este?Unde este acel inger pazitor care se presupune ca ma vegheaza?Poate nici unul dintre  lucrurile acestea nu e real.Exista si oameni incapabili de a-si gasi un loc,oameni incapabili sa traiasca intr-o lume ca aceasta.Cum la fel exista si oameni prea naivi dar totusi fericiti,si cei care nu pot sa traiasca fericirea,chiar daca o au in maini,nu o pot mentine,nu stiu cum sa o mentina,ea fiind o senzatie mult prea neobisnuita pentru ei.
   Viata nu se traieste prin vise.Viata e ceva real si crunt.E sabia care iti taie aripile cand de abia ti le-ai deschis.Ea te tine in chinuri,te poate face bucati,apoi te poate devora in pace.E o criminala!Dar ea nu-si va primi niciodata pedeapsa.Tot ce poti sa faci este sa inchizi ochii si sa speri ca ea nu iti va lovi atat de tare paharul cu sperante.
  Izolarea a fost si va fi mereu locul unde pot sa fiu eu.Asa pot plange,pot urla,pot rade...pentru ca nimeni nu ma va auzi,nimeni nu ma poate judeca pentru ceea ce fac si ceea ce gandesc.Simt asta de multe ori,simt ca ar trebui sa plec undeva departe.La capat de lume,sa fiu doar eu si gandurile mele.Izolarea e pentru un om chinuit,care nu vrea sa-si dea ultima suflare in fata celorlalti,vrea sa moara singur,coplesit si ucis de propriile sale gandiri.,,A trait in agonie,a murit in agonie''.Acela este un om despre care poti zice ca a stiut ce este viata de fapt.Aceasta izolare,locul in care imi place sa revin cu placere,este doar putin timp de atenuare a durerii.Ma bucur ca acolo sunt acceptata,nu conteaza cum sunt,cine sunt,cum arat,cum gandesc.Ea accepta orice,e dispusa sa asculte orice,sa vada orice.
  Mutilarea...E ultima etapa in distrugere,in cea mai josnica si mizerabila categorie a vietii.Am ajuns sa urasc asa de mult faptul ca am suflet incat imi vine sa il smulg,sa-l scot afara.Vreau sa devin un cadavru la propriu in lumea asta plina de ''morti''.Mutilarea e ceva...unic.E un lucru pe care-l simt pana in maduva oaselor,pentru ca eu realizez acel lucru.Ma face sa ma simt mai bine,acum stiind ca oamenii chiar nu mai au de ce sa ma placa,fiind un monstru.Si ei sunt la fel,tot un soi de monstrii.Dar de ce nu accepta si alti monstrii?
  ...si totusi perfectiunea nu exista!Perfectiunea o poate atinge doar sufletul.Un suflet incocent,curat...atat de pur...Sa traiesti cu fantezia ca esti perfect,e cel mai josnic lucru facut in viata.
  Din cauza a ceea imi spun altii,ajung eu insumi la o mutilare a sufletului,crezand ca sunt oribila si prea imperfecta pentru tot ce ma inconjoara.E usor sa ajung intr-un astfel de punct al vietii,deoarece lumea devine din ce in ce mai superficiala,si tot mai multi vor ajunge sa simta ca nimic din ceea ce fac nu e bine.Vor ajunge sa creada ca niciodata nu vor fi suficient de frumosi,de destepti si de buni.
  Sa ma las infranta de toate astea pare cea mai usoara solutie,si totusi accept ca nu o sa am niciodata un loc al meu,un loc special pentru mine,un loc in care sa ma potrivesc exact ca o piesa de puzzle.Poate nimeni nu o sa aiba vreodata un astfel de loc,vom fi ca si cei care fug toata viata dupa dragostea adevarata negasind-o niciodata.

  Fiind om e normal sa am defectele si lipsurile mele.SUNT DOAR UN OM;LASATI-MA SA TRAIESC!

The Heroin Diaries:X-Mas

                                                Dec.26.2007

                       Jurnalule,

  Suntem din nou doar noi,doar noi doi,fata in fata..As avea atatea de scris dar toate cuvintele din lume nu ar putea sa exprime ceea ce simt.Stiu ca e Craciunul si ar trebui sa ma bucur,dar de ce m-as bucura?Am un motiv?Sa ma bucur ca fratele meu este mort?Ca viata mea este un dezastru?Cand ma gandesc la tot ce s-a intamplat...ma cutremur tot inauntru...ma dor oasele...totul ma apasa.Mai e putin timp si se face un an de cand fratele meu nu mai este,desi pentru altii pare o vesnicie de atunci,eu inca ma mai gandesc...multi spun ca raniile se inchid cu timpul,da si e adevarat se inchid,dar cicatriciile raman.Ele sunt urme pe care atunci cand le privim imaginea a ceea ce am trait se revarsa in noi.Vedem momentele acelea de parca le mai traim inca odata,astea sunt cicatricile.Mda,Craciunul...imi pare bine de oamenii care se bucura alaturi de familiile lor,de copii entuziasmati ca maine isi vor gasii sub brad lucrurile mult dorite.E frumos sa ai o familie normala,mie mi se pare ceva...aproape ireal.Craciunul meu perfect e aici,inchis intre patru pereti,cu un pix si cu tine in fata,poate ca asta e tot ce voi face de acum inainte.Astazi nici nu am vazut lumina zilei,nu am vorbit cu nici o persoana,m-am gandit de ce sa le stric Craciunul tuturor?Cu toate ca spun asta,mi-as dori ca tata sa fie aici,sa-i fi spus macar ,,Craciun Fericit tata!'',dar iata inca un lucru imposibil.

  Ma intreb uneori,asta e normal pentru o persoana de 15 ani?NU,desigur ca nu...ceilalti nu sunt nebuni...ceilalti nu scriu intr-un jurnal noaptea...Ce mi s-a spus mereu e adevarat,nu am fost niciodata ca si ceilalti,nu voi fi niciodata,nu am fost niciodata normal.

  ...imi doresc al dracului de mult sa fie tata aici...sa isi ceara iertare pentru tot ce a spus si tot ce a facut,l-as ierta..stiu ca l-as ierta,sunt sigur de asta,desi mereu va fi in fata mea un om patat,un om mizerabil,cu toate ca e tatal meu.Dar totusi iertarea mea nu ar avea nici un rost,a pacatuit prea mult ca sa mai fie curat in fata lui Dumnezeu,si oricum nu o sa-si ceara iertare niciodata.Cateodata mai trece pe aici,dar vine doar ca sa faca scandal,e mai mereu beat,poate e si asta un lucru de inteles...dar de ce sa se razbune pe altii pentru suferinta care si-o provoaca singur?

  Stii Jurnalule incep sa urasc din ce in ce mai mult perioada sarbatorilor,multi oameni doar pretind ca sunt fericiti.Eu urasc falsitatea.Desigur sunt si oameni cu adevarat fericiti,dar sunt putini.Falsitatea Craciunului ma calca pe nervi,iti da impresia ca intr-un final chiar totul o sa devina fals.

  Totusi pentru mine oamenii aceia care pot fi fericiti sunt un mister,cateodata as vrea ca si eu sa fiu asa,desi ei sunt cam naivi.Ca sa fi fericit in adevaratul sens al cuvantului,trebuie sa vezi partea buna in orice lucru,iar eu chiar nu as putea sa fiu asa.NICIODATA.Multi ar spune ca sunt pesimist,dar eu sunt...doar realist.

  Am sa raman tot aici sa ma gandesc...Stii am nevoie de o iesire.Izolarea e buna,intr-o masura dar apoi incepe sa te devoreze pe dinauntru.O sa ies cat de curand,orice om mai are nevoie si de asta ca sa mai uite de tot ce-l framanta.Si...mai e putin pana la Revelion,se gasesc petreceri.

  Acum o sa-mi petrec restul diminetii in liniste,nu o sa deranjez pe nimeni,o sa raman tot aici,in coltul meu.

  Craciun Fericit tuturor!

  E oarecum jalnic ce am scris,dar simt ca trebuia sa imi imaginez ca o spun ciuva,acela fiind tu Jurnalule,uneori am impresia ca esti o persoana care imi este mereu alaturi si ma asculta.Tu ma vezi plangand,regretand,spunand absolut totul!

  Si...am fost iar fata in fata...doar noi doi...