...si cateodata ma intreb,de ce nu pot sa fiu alta persoana de fiecare data cand ma urasc?De ce nu pot sa fiu o alta persoana atunci cand prefer sa fiu oricine altcineva in afara de mine?Am trait cu speranta,mereu.Sa fii acceptat e greu,sa fii acceptat pentru ceea ce esti e si mai greu.Mi-am creat o masca pentru altii,in timp am perfectionat-o iar acum...ma ascund dupa acea masca in fiecare secunda a vietii.Ma uit in oglinda si nici nu mai stiu daca sunt eu sau ceva inventat de mine.M-am transformat in ceva ce nici eu nu cunosc,doar pentru...ei.Dar...intr-un final masca aceea nu-mi va veni de hac?Zidurile construite in jurul meu nu vor cadea candva?Imi e frica de acel moment.Atunci se va vedea acea creatura mica,speriata si slaba care sunt de fapt.O creatura poate mult prea sensibila pentru aceasta lume.Stiu ca locul meu nu e aici,locul meu nu e langa nimeni...dar atunci unde este?Unde este acel inger pazitor care se presupune ca ma vegheaza?Poate nici unul dintre lucrurile acestea nu e real.Exista si oameni incapabili de a-si gasi un loc,oameni incapabili sa traiasca intr-o lume ca aceasta.Cum la fel exista si oameni prea naivi dar totusi fericiti,si cei care nu pot sa traiasca fericirea,chiar daca o au in maini,nu o pot mentine,nu stiu cum sa o mentina,ea fiind o senzatie mult prea neobisnuita pentru ei.
Viata nu se traieste prin vise.Viata e ceva real si crunt.E sabia care iti taie aripile cand de abia ti le-ai deschis.Ea te tine in chinuri,te poate face bucati,apoi te poate devora in pace.E o criminala!Dar ea nu-si va primi niciodata pedeapsa.Tot ce poti sa faci este sa inchizi ochii si sa speri ca ea nu iti va lovi atat de tare paharul cu sperante.
Izolarea a fost si va fi mereu locul unde pot sa fiu eu.Asa pot plange,pot urla,pot rade...pentru ca nimeni nu ma va auzi,nimeni nu ma poate judeca pentru ceea ce fac si ceea ce gandesc.Simt asta de multe ori,simt ca ar trebui sa plec undeva departe.La capat de lume,sa fiu doar eu si gandurile mele.Izolarea e pentru un om chinuit,care nu vrea sa-si dea ultima suflare in fata celorlalti,vrea sa moara singur,coplesit si ucis de propriile sale gandiri.,,A trait in agonie,a murit in agonie''.Acela este un om despre care poti zice ca a stiut ce este viata de fapt.Aceasta izolare,locul in care imi place sa revin cu placere,este doar putin timp de atenuare a durerii.Ma bucur ca acolo sunt acceptata,nu conteaza cum sunt,cine sunt,cum arat,cum gandesc.Ea accepta orice,e dispusa sa asculte orice,sa vada orice.
Mutilarea...E ultima etapa in distrugere,in cea mai josnica si mizerabila categorie a vietii.Am ajuns sa urasc asa de mult faptul ca am suflet incat imi vine sa il smulg,sa-l scot afara.Vreau sa devin un cadavru la propriu in lumea asta plina de ''morti''.Mutilarea e ceva...unic.E un lucru pe care-l simt pana in maduva oaselor,pentru ca eu realizez acel lucru.Ma face sa ma simt mai bine,acum stiind ca oamenii chiar nu mai au de ce sa ma placa,fiind un monstru.Si ei sunt la fel,tot un soi de monstrii.Dar de ce nu accepta si alti monstrii?
...si totusi perfectiunea nu exista!Perfectiunea o poate atinge doar sufletul.Un suflet incocent,curat...atat de pur...Sa traiesti cu fantezia ca esti perfect,e cel mai josnic lucru facut in viata.
Din cauza a ceea imi spun altii,ajung eu insumi la o mutilare a sufletului,crezand ca sunt oribila si prea imperfecta pentru tot ce ma inconjoara.E usor sa ajung intr-un astfel de punct al vietii,deoarece lumea devine din ce in ce mai superficiala,si tot mai multi vor ajunge sa simta ca nimic din ceea ce fac nu e bine.Vor ajunge sa creada ca niciodata nu vor fi suficient de frumosi,de destepti si de buni.
Sa ma las infranta de toate astea pare cea mai usoara solutie,si totusi accept ca nu o sa am niciodata un loc al meu,un loc special pentru mine,un loc in care sa ma potrivesc exact ca o piesa de puzzle.Poate nimeni nu o sa aiba vreodata un astfel de loc,vom fi ca si cei care fug toata viata dupa dragostea adevarata negasind-o niciodata.
Fiind om e normal sa am defectele si lipsurile mele.SUNT DOAR UN OM;LASATI-MA SA TRAIESC!
am impresia ca treci printr-o perioada mai dificila... nu stiu cati ani ai si sincer nici nu imi pasa,mie cel putin mi-ai demonstrat ca esti o persoana complexa.Cu siguranta destul de complexa incat sa poti trece peste acesta faza-prin care am trecut si eu de nenumarate ori- si sa vezi ca exista lucruri pt. care merita sa traiesti. De ce ii compatimesti pe cei care isi cauta jumatatea, pt. noi( caci si eu ma incadrez intre ei) este scopul suprem al vietii. Prefer sa mor visand ,decat sa mor regretand ca nu am incercat niciodata! Sper sa iesi cat mai repede din -pana la urma- autocompatimirea asta si sa incerci sa schimbi ceva...Succes.
RăspundețiȘtergereViata chiar e o sinucidere inceata si dureroasa. Cuvintele oamenilor sunt mai dureroase decat orice rana fizica, deoarece corpul se vindecat, insa sufletul nu. As vrea sa spun " treceam si eu prin asta", dar as minti.Inca trec.Inca ma chinui sa-mi gasesc locul ca o creatura inutila si nedorita ce sunt. Nu esti prima si nici ultima care traieste cu o masca, si eu si alti o facem. Frica de durere e mult mai apriga decat ar vrea cineva vreodata sa fie.
RăspundețiȘtergereSper sa iesi din starea asta si cu siguranta ai sa-ti gasesti locul. ^-^